Cu un cântecel în frunte

sus pe munte, chiar de-a buşa uneori

prin împărăţii de flori,

am ajuns, pitiş, pitiş,

prin brădet, prin aluniş,

repejor sau mai încet

în poiană-n luminiş.

.

-Nu mai mergem nici un pas!

Vreau să facem un popas,

strigă tare o fetiţă.

-Am văzut o veveriţă,

spune altul, mai cu moţ,

de răsună tot înaltul.

.

-Hai să-i dăruim alune,

nucuşoare sau chiar ghindă.

Cine ar putea s-o prindă?

Dumneaei, ca o zvârlugă

ne-a cam pus pe toţi pe fugă.

.

-Ce zburdalnică duduie!

Uite-o, nu e! Uite-o, nu e!

.

DOMNIŞOARA VEVERIŢA

Speriată, din tufiş

s-a ivit în poieniţă

poposind, o veveriţă.

Doi ochi mici privind cruciş.

.

Pe-orişicare fel de vreme

puştii-au învăţat s-o cheme.

Două nuci bat darabana

şi o strigă: Mariana!

.

Îi oferă-un sân de-alune,

ghindă, nucuşoare bune.

Ea le prinde, le agaţă

cu lăbuţele din faţă

.

şi ca nimeni să le fure

le ascunde în pădure.

Şi sărind apoi de sus,

a uitat unde le-a pus.

.

Vine-apoi din nou să ceară

drăgălaşa domnişoară…

Apoi a urcat scările Băncii sărind câte două trepte. Se vedea clar cât de mare era „problema” şi tot pe atâta aşteptarea mea. De aceea aveam nevoie şi de o aşteptare pe măsură, garnisită cu ceva ziare sau reviste.

Cum nu le aveam la îndemână, am găsit de cuviinţă să-mi ronţăi aşteptarea cu observarea fenomenelor din peisaj şi să filozofez asupra lor. Că aşa fac eu când sunt în stand by. Filozofez. Privesc şi filozofez şi… viceversa. De pildă… să-i urmăresc pe ăştia care intră şi ies din Bancă.

Ia să văz, dom’le cât de fericiţi sunt? Să ghicesc după feţele lor ce cantitate de fericire îşi procură ei de la această furnizoare de „marfă”. Dar feţele crispate, cu priviri îngheţate sau înceţoşate nu-mi semnalau nicio câtime din preţioasa marfă pe care o căutau vajnicii clienţi. Dimpotrivă, am remarcat că respectivele persoane, ultra grăbite, erau mai degrabă donatori de fericire în schimbul căreia, respectabila Bancă le dădea doar un strop de speranţă.

Câţi amatori de speranţă urcau şi coborau scările! După ce coborau, călcau în neştire pe lângă ceilalţi trecători, cu privirile învăluite de ceaţa socotelilor. Dar şi a grijilor…

Tocmai în acest peisaj halucinant s-a găsit să intre, nu se ştie de unde, un căţeluş, cu codiţa ridicată ca un steag, pe care o agita frenetic, semnalând picioarelor de trecători că numai el poate oferi mult căutata marfă la impozanta clădire cu pereţi de marmură rece şi sticlă fumurie. De altfel, îmbârligata şi agitata codiţă emitea semnale disperate ca să atragă atenţia indiferentelor şi grăbitelor picioare.

Iar boticul cârn şi ochişorii galben-catifelaţi, implorau :

-Opriţi-vă puţin, picioare repezite, să vă ling pantofii şi să mă gudur pe lângă voi! Gratis! Vă ofer bucuria şi prietenia mea! Face bine la sufletele voastre îngheţate.

Dar înfumuraţii pantofi nemiloşi, îl loveau cu bombeurile lor ascuţite şi lucioase în limbuţa pregătită să lingă. Bietul căţel se rostogolea ca o minge de biliard din bombeu în alt bombeu, fiind plasat pe alte trasee cu bombeuri la fel de grăbite, indiferente şi nemiloase. Iar el, drăgălaşul purtător şi ofertant de fericire, nu schelălăia, nu ţipa de durere. Nici măcar nu scâncea.

Continua să agite codiţa a bucurie şi să-şi ofere limbuţa pentru lins. Orice. Ochi, faţă, mână, picioare, mă rog şi bombeuri. Gratis! Un lins integral şi neîntrerupt, fără rate, fără dobândă, fără comision. Degeaba! Indiferentele bombeuri continuau biliardul de coşmar cu nefericitul purtător de codiţă.

Sigur că îmi reproşaţi : de ce omule nu te-ai dus să-l scoţi din acel coşmar, dacă ai văzut ce sursă de fericire era? Ţi-ar fi stricat puţină fericire fără dobândă şi comision? Aveţi dreptate. Sadismul din mine ajunsese la marginea răbdării caracterului meu de om bun şi generos.

Dar… nu aţi înţeles că eram în stare de observare şi filozofare? Nenorocita de curiozitate „ştiinţifică”, stimulată de filozofie, m-a determinat să fiu mizerabil. Voiam să aflu cine e norocosul beneficiar al acestei bogate mine de fericire auriferă. Dar, după cum se derula evenimentul, slabe speranţe să apară insul baftos. Mai repede ar fi apărut câştigătorul la 6 din 49.

Cu toate că-mi erau pe sfârşite rezervele de răbdare şi curiozitate, inepuizabilul căţeluş îşi continua cu tenacitate acţiunea sa de ofertarea bucuriei, încasând răbdător în limbuţă, toate bombeurile grăbiţilor pantofi. Până când un bombeu mai nervos l-a expediat cu un şut de ruigby-st în afara traseului circulat. A scos un scâncet uşor şi a renunţat să mai scoată limbuţa a lins. Cu tristeţe, s-a sprijinit pe codiţa emiţătoare de semnale euforice. Şi ochişorii catifelaţi au privit la nepăsătoarele picioare cu un aer filozofic :

-De ce nu înţelegeţi că vă iubesc şi vreau să mă joc cu voi?

Atunci a trecut pe lângă el o bătrână care i-a receptat înţeleapta întrebare, răspunzându-i încurajator : „cuţu, cuţu!”

Vă închipuiţi cât i-a stimulat generosul instinct de dragoste? Parcă un resort l-a ridicat în două picioruşe iar limbuţa şi codiţa au reintrat în obişnuitele trepidaţii. Pe loc s-a considerat adoptat cu acte-n regulă şi a urmat-o credincios. Dar stropul de atenţie al bătrânei a fost ca o boare, o iluzie, pentru că s-a întors furioasă către el :

-Marş, potaie! Numai grija ta n-o aveam.

S-a oprit dezorientat. A insistat, totuşi, cu oferta, pricopsindu-se cu bombeul şi sudălmile enervatei bătrâne :

-Nu mai pot merge pe stradă de răul vostru, mânca-v-ar hingherii!

Cum nu făcuse cunoştinţă cu respectivii domni, nu a înţeles mesajul. Însă bombeul bătrânei a fost convingător. S-a întors dezamăgit, cu codiţa între picioare. Nu înţelegea de ce aceste ciudate fiinţe îi refuză atât de categoric oferta lui de dragoste. Ceva din creieraşul lui îi spunea că aceste fiinţe îi sunt prieteni şi el este dator să le răsplătească prietenia cu credinţă. Şi atunci? De ce se poartă aşa cu el? Nu mai avea curajul să le mai ofere limbuţa pentru lins pantofii. De aceea, privirea i se pierdea în hăul depărtării.

În aceste momente descurajante au intrat în agitatul peisaj şi doi dulăi. Fără să-l bage în seamă s-au oprit lângă el şi au început să se miroasă reciproc în fund şi în bot, cu evidente sentimente de afecţiune şi respect. Căţeluşului nu-i scăpă comportamentul celor doi. Bineînţeles că a reacţionat prompt, zicând în căpşorul lui, îmbogăţit cu trista experienţă:

-Ce caut eu dragoste la fiinţele astea nerecunoscătoare? De ce nu mă duc la fraţii mei, care…Uite cât de!… Şi, probabil că a gândit precum celebrul Samurache al lui Grigore Alexandrescu.

Gravă eroare! Dacă nu-i citise mă-sa fabula!… A crezut şi el ce a crezut Samurache şi… a suportat cunoscutele consecinţe. De data asta cu muşcăturile şi tăvăleala de rigoare. Iată, deci, că istoria se repetă. Cine nu o cunoaşte sau nu ţine cont de ea suferă consecinţele. Bietul strănepot al lui Samurache!…

A vrut doar să-i asigure pe domnii dulăi de dragostea şi stima lui. Iar, ei?… Am exclamat ca un pseudo savant : ecce fabula! Şi iar mi s-a încins tărâţa curiozităţii . ei, Stimate Samurache-junior, să te văd acum, ce faci? Nema.

Atenţie de la fiinţele superioare cu bombeuri lustruite, nema atenţie de la fraţaii tăi mai mari, domnii dulăi. Trebuie să recunoşti că dumnealor latră pe o cracă net superioară ţie. La fel a păţit-o şi străbunicul tău.

Dar, naşul vostru, Grigore Alexandrescu ne-a lăsat mofluzi, cu jalnica noastră curiozitate agăţată în cuiul moralei. Dă-mi, simpaticule căţeluş, posibilitatea să aflu ce faci tu atunci când toţi îţi refuză brutal şuvoiul de iubire ce curge năvalnic din tine? Scânceşti amarnic? Ştiu că te doare, micuţule!… Sunt în stare să cotonogesc toate indiferentele picioare de pe trotuar şi să arunc cu reteveiul după javrele astea mizerabile, care îşi închipuie că au o poziţie privilegiată pe scara valorilor. În realitate, eşti mai puternic decât ei. Înarmează-te cu răbdare şi agaţă în codiţă toate visele tale pline de credinţă şi generoasă dăruire unui adevărat stăpân, pe care îl cauţi cu atâta stăruinţă! Fii sigur că se va ivi mult dorita şansă!

Şi căţeluşul, parcă mi-a ascultat gândurile. A ieşit din peisajul ostil din perimetrul Băncii. L-am urmărit cu privirea. Nu s-a aruncat disperat sub roţile care se învârteau turbate pe stradă. Nu a schelălăit de durere, lingându-şi rănile. A plecat voiniceşte în susul străzii, prudent, pe marginea trotuarului, departe de bombeurile ucigaşe şi grăbite. Învăţase lecţia dură a vieţii.

Picioruşele îi sfârâiau, iar codiţa se arcuia vioaie, cu vârful tot mai sus, cu aceleaşi mesaje de bucurie radiate în jur, în speranţa găsirii mult râvnitului stăpân. A câta oară trebuie să credem în voia Domnului? Pentru că, numai bunul Dumnezeu i-a adus în cale pe viitorul său stăpân şi ocrotitor. Un tânăr cerşetor – băietan de vreo zece-doisprezece ani, cu picioare scheletice expuse în calea aceloraşi aroganţi pantofi lustruiţi. Dar, civilizatele picioare, pe el nu îndrăzneau să-l lovească (deşi…ar fi făcut-o cu multă plăcere, dacă…nu s-ar fi considerat picioare respectabile…creştine… şi miloase).

Când braţele umilului cerşetor s-au întins spre el, Samurache al nostru a înţeles că, în sfârşit, a găsit stăpânul mult căutat. Stăpânul care să-l protejeze de toate picioarele nemiloase de pe lumea asta. Cum l-a mai lins!… Cum şi-a agitat neobosita codiţă de atâta bucurie! Şi băieţelul cerşetor, cum l-a mai alintat, mângâiat, sărutat!… iar mie… cum mi-a mai bătut inima de mulţumire!… parcă aş fi avut oarece merite în această chestiune. De fapt, îmi satisfăcusem curiozitatea şi văzusem episodul doi al cunoscutei fabule. Fericit prilej de filozofare! (V-am mai spus : eu filozofez când sunt în stand by).

Va să zică, dacă eşti un Samurache, refuzat de toţi cei din jur, care se reped nemiloşi să-ţi rupă aripile viselor, nu te arunca sub roţi! Caută pe alţii din neamul lui Samurache, refuzaţi de soartă şi dăruiţi-vă reciproc iubire! Veţi fi mult mai fericiţi decât să puneţi pe tavă dulăilor de pe toate crăcile Destinului, generoasa voastră dragoste.

Nu insistaţi cu oferta voastră! Şi ei au vise înaripate, poleite cu orgolii, cu care vor să zboare pe crăci mai înalte. Consolaţi-vă, că şi ei suferă ca şi voi (dacă asta vă poate consola), întrucât pe crăcile mai înalte unde vor să zboare, sunt alţi dulăi mai mari decât ei şi mai puternici, cu aripi răpitoare, cu colţi şi gheare fioroase, care-i sfâşie pe toţi de pe crăcile inferioare. Şi tot aşa, până în vârful copacului, unde fiarele cocoţate acolo se sfâşie reciproc, pentru… Chiar, pentru ce?

O, Doamne! Dar ăsta-i fenomenul Samurache. Un fenomen natural, existent la toate fiinţele şi, mai abitir la om unde, la confluenţa orgoliilor cu frustrările, se creează aceste turbulenţe ucigaşe, acest curent Labrador care curge din adâncul sufletelor omeneşti. Dacă nu are un nume, hai să-l botezăm „fenomenul Samurache”, în cinstea celebrului personaj, dar, mai ales a naşului său.

Şi să acceptăm că este un fenomen natural, comun la toate vieţuitoarele. Chiar la toate? Nu cred! Ia, uite-i pe cei doi Samurache, omul şi căţelul! Câtă dragoste între ei! Câtă detaşare faţă de jungla picioarelor care urcă şi coboară pe atâtea nevăzute crăci sociale! Cum, nu observaţi că pe crăci, aceştia îşi dau reciproc la gioale? Aveţi dreptate! Loviturile la gioale nu se dau în văzul lumii.

Sunt invizibile, discrete, rafinate. Suntem civilizaţi, domnilor! Adică, vreau să spun că fenomenul Samurache circulă în adâncul sufletelor, nu se vede cu ochiul liber. Răbufneşte numai în anumite situaţii, spre minunarea nătărăilor care nu cred în existenţa lui. Nu cumva curge şi prin sufletele celor doi Samurache pomeniţi mai sus? Care…uite cum s iubesc! Uite cât sunt de fericiţi! Sunt incapabili să urască pe cei superiori lor şi să dispreţuiască pe cei inferiori. Dar, ei sunt pe ultima cracă! N-au pe cine dispreţui. Aici, nu există ură, nu există dispreţ.

Vă închipuiţi cât de încântat eram când vedeam pe bucurosul căţeluş gudurându-se şi lingând pe blândul său stăpân.

Nu ştiu ce imbold interior m-a îndemnat să mă îndrept către cei doi Samurache, să-l mângâi pe căţel pentru norocul lui şi să-l răsplătesc pe cerşetor pentru bunătatea lui. Zâmbitor, i-am oferit un ban cerşetorului şi am întins mâna ce o îndreptam spre el cu generoasa intenţie. Dar…stupoare! În loc să-mi ofere cunoscuta gudureală şi să-mi lingă şi mie mâna, potaia a rânjit, a lătrat scurt şi m-a muşcat cu toată forţa dinţişorilor lui. Abia am reuşit să-mi retrag mâna din gura lui. Cerşetorul a râs în hohote :

-Ai văzut cum mă apără? Acum am şi eu un protector.

Am scos batista şi m-am pansat, fugind speriat de acolo. Va să zică (am filozofat iar), fenomenul Samurache acţionează peste tot, fără excepţie. Bien, dar căţelul acesta blând, generos, cu toate bombeurile care l-au lovit, de ce a muşcat mâna care a vrut să-l mângâie? Care mână? Era mână străină. Numai mâna stăpânului se linge.

Dacă eşti un Samurache credincios, muşcă toate celelalte mâini, chiar dacă au bune intenţii! Nu se ştie ce au de gând. Ai deja experienţa picioarelor care te-au lovit. Dar atunci, te întreb eu, stimate Samurache, de ce nu ai înfipt colţişorii şi în bombeurile alea nemiloase care te loveau şi tu încercai să le lingi? Atunci dădeai din coadă şi lingeai, şi acum ai devenit fiară. Care-i misterul?

Aşa priveam năucit la blândul şi simpaticul Samurache şi întrebam în neştire : de ce? de ce? de ce?

Şi de-acolo, din braţele stăpânului, blândul Samurache mi-a răspuns lătrând furios :

-D-aia, pentru că am stăpân! Şi sunt câine credincios!

I-am luat, la insistenţele ei, o pereche de peruşi, băiat şi fetiţă. Erau foarte frumoşi: albăstrii amândoi şi se asemănau unul cu altul, ce mai, o pereche reuşită. Am aflat că se numeau papagali inseparabili. Şi că trăiesc nedespărţiţi, neputând supravieţui unul fără celălalt. Le-am pus numele Micky şi Minnie. Au trăit fericiţi spre bucuria familiei, dar din păcate nu mult timp; se învăţaseră să deschidă cu ciocul uşiţa. A ieşit o dată, cred că şi a doua oară , însă cea de-a treia oară, pisica, nimerindu-se în cameră, a reuşit să-l înşface pe Micky. Nu a dovedit să-l mănânce până am ajuns eu, în schimb a reuşit să-l omoare. Ea este un vânător înnăscut şi abia a aşteptat acest prilej. A urmat o poveste şi mai tristă: Minnie nu a suportat această pierdere, nu mai mânca, era tare tristă şi abătută, că-şi pierduse perechea, şi în scurt timp am găsit-o moartă în colivia ei. I-am îngropat alături în grădină. De atunci nu am mai avut papagali. Colivia am păstrat-o până azi, şi Eliza care acum are 14 ani, îşi aminteşte cu nostalgie de Minnie şi Micky.

Noi oamenii am avea foarte multe de învăţat de la făpturile care nu cuvântă. Adeseori, înlocuim persoanele dragi imediat, fără nici cea mai mică remuşcare. Chiar de a doua zi. Ca şi când toţi oamenii ar fi la fel.

Vreau să mai spun că în grădină, care este lângă casă, avem într-un colţ cimitirul animalelor. Am îngropat câini, pisici, papagali şi chiar şi peştii din acvariu care şi-au dat obştescul sfârşit în diverse împrejurări. A fost dorinţa fetiţei; ea ţine, la fel ca şi mine, mult la animale.

Acum o avem pe Blacky, o căţeluşă nostimă, jucăuşă şi o iubim tare, tare mult. De asemenea, avem o pisică neastâmpărată pe care am numit-o Mousie. Se joacă împreună, sunt foarte bune prietene, dar…până la mâncare…atunci se strică prietenia.

Blacky e tare inteligentă şi înţelege aproape tot. Când îi spun:

-Mănâncă tot, că altfel îi dau lui Mousie… imediat se apucă de mâncat, cu multă râvnă.

În curând Blackie va fi mămică. Nu am am dorit noi neapărat, dar într-o zi a ieşit afară, fără ştirea noastră, şi un câine comunitar, ce de multă vreme îi făcea curte, a ademenit-o în mrejele lui. De atunci a dispărut de pe strada noastră, ca un ingrat, cu toate că până la această întâmplare era mereu la poartă. Iată că şi animalele se poartă uneori ca oamenii, la fel cum unii oameni se poartă ca animalele! Până la urmă, am fost bucuroşi că vom avea căţeluşi negri de la Blakie, pe care îi vom creşte până le vom găsi stăpâni buni.

Sper că v-au plăcut aceste povestiri adevărate despre animale, fiindcă ştiu că le iubiţi.

Totul este trecător şi din fericire, omul are această capacitate de a uita. Dacă nu ar fi aşa ne-am tulbura mintea regretând faptele noastre şi ale altora. Pe lângă toate acestea, Dumnezeu ne-a mai dat puterea de a ierta. Şi asta este foarte important pentru liniştea noastră sufletească.

E bine ca omul să-şi facă prieteni din rândul vieţuitoarelor necuvântătoare. Observându-le comportamentul, avem multe de învăţat. Dacă avem răbdare să ne ocupăm puţin de ele, pot deveni cei mai buni prieteni. Indiferent că sunt papagali, câini, pisici, broscuţe ţestoase ori peşti. Ele sunt creaturile lui Dumnezeu şi ne pot face viaţa frumoasă. Compania lor este foarte benefică pentru om. Să le preţuim şi să le îngrijim şi în nici un caz să nu abuzăm de ele, sub pretextul că sunt mici şi neajutorate. Prin aceasta ne putem dezvălui bunătatea sufletească: fiind prevenitori faţă de cei mai mici decât noi, fiindcă noi nu am depus nici un efort pentru ca ele să vină pe lume. Ne-au fost date ca să ne bucurăm de ele.

Dar, mai presus de toate, să avem grijă de cei care, cu adevărat au nevoie de ajutorul nostru, de cei mici şi nefericiţi care aşteaptă de la noi un minuscul semn de bunăvoinţă, o vorbă, un gest, o scrisoare, o rugăciune. Nu o să putem îndrepta totul, dar măcar, vom aduce un strop de alinare creştină.

Mehadia, Caraş-Severin,

29 iunie 2009