BINECUVÂNTATE FEMEI ŞI MAME

Georgiana Maria

Moto:

Acolo unde sunt mai multe femei şi flori,

nu sunt războaie.

La mii de kilometri distanţă şi înconjuraţi de nămeţi de zăpadă, simţim totuşi un suflu al primăverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din ţara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecaţi de acasă cu bagajele pline de luminoase şi calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sărbătoreşte Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pământ decat cea de mamă, ele sunt soţii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivită sărbătorirea femeii fixată de europeni în fapt de primavară, în ziua de 8 Martie. Această zi este precedată de Ziua Mărţişorului, ca o avanpremieră, în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul puritaţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfa. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţişor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe faţa tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobleţea vorbelor şi căldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vieţii cheie” – aşa cum răsună în urechile noastre romanţele cu parfum. Sunt tulburatoare romanţele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa. De fapt, cele mai frumoase creaţii ale lumii sunt pe această temă, adevarate dezlegări de taine. Ele ne duc într-o călătorie interioară cu o multitudine de valenţe revelatoare care trezesc în noi gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi frumuseţii sufleteşti. Femeia a fost caântată din cele mai vechi timpuri şi acest subiect nu va fi epuizat niciodată, căci fiecare femeie este unică şi nicio iubire nu seamănă una cu alta.

Iubirea strabate nestingherită prin timp. Primii fiori treziţi de chipul fetei îndragite în adolescenţa, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea şoaptelor nespuse, freamatul respiraţiei întretăiate, lumina ăi căldura ochilor, farmecul grăitor al tăcerilor şi al stragerilor de mână.

Cu gândul la frumuseţea femeii, îmi vin în minte imagini de altadată ale Bucureştiului în plina înflorire, din perioada interbelică, numit cu mândrie “Micul Paris”. Străzile păreau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii după moda timpului, cu pălării pline de fantezie, dupa moda pariziană, cu umbreluţe cochete, cu aer de aleasă distincţie. Îţi dai seama imediat că acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor şi a gesturilor, cu atat mai puţin mitocănia şi mârlănia.

Imaginea femeii este adesea suprapusă cu cea iubirii. Toată lumea are nevoie de atingerea blândă şi bună, plină de căldură a femeii înzestrată de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viaţă prin iubire şi dăruire. Fiecare femeie poartă în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodată. Daruind, femeia este şi ea însetată de gesturi de tandreţe şi de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenţa vieţii de familie şi fără de care viaţa nu ar mai avea niciun farmec. Bărbatul trebuie să îi ofere locul binemeritat în viaţă, acela de a fi iubită, soţie şi mamă. Numai prin bărbat, femeia devine deplină aşa cum bărbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care sălăsluieşte iubirea, sălăsluieşte şi Dumnezeu, spune o vorba din bătrâni, iar o alta zicală ne aminteşte că dragostea mută munţii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus rămâne, incontestabil, cea de mamă, aşa cum mai presus de toate este Fecioara–Mamă, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vieţii, este paşnica rodire a omenirii, fără de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma şi culoarea vieţii, pavează drumul vieţii cu dale de suflet. Bărbaţii trebuie să le iubească şi pentru că ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge să fie doar puţin mai frumoşi ca Dracu`, cum zice o altă vorbă din bătrâni. Femeile, prin frumuseţea şi gingăşia lor sunt florile vieţii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu puţine sunt cele care poartă nume de flori, mai ales ale florilor de primăvară: Violeta, Viorica, Lăcrimoara, Narcisa, Brânduşa, Micşunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din această categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inimă ca pe o floare.

Pe lângă faptul că femeile acoperă o arie mai largă decat cea a bărbaţilor, fiind soţii, iubite, mame, avand servicii şi muncind şi în gospodărie, deci sunt mai mult decat jumatatea bărbatului, în acelaşi timp, ele sunt înzestrate şi cu tenacitate, care le situează deasupra bărbaţilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este încă un motiv de consideraţie şi de admiraţie pentru ele. Suferinţele prin naştere le călesc, le fac mai rezistente. La nevoie îşi pot purta singure de grijă, îşi pot purta singure bătăliile pentru viaţă. Sadoveanu a ilustrat strălucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o bărbatului dispărut, i-a dat tăria să pornească în căutarea lui, iar prin tenacitate şi inteligenţă a reuşit să-l găsească, să descopere ucigaşii şi să îşi facă singură dreptatea, fără ajutorul autoritaţilor.

Aşadar, pe lângă rolul social substanţial, femeia rămâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei şi toate ninsorile iernii”.

1 MARTIE

Tânăra era frumoasă

Şi-atrăgea la ea acasă

Mulţi bărbaţi ce o doreau

Şi, desigur, o plăteau.

În Liban fiind născută,

Devenise cunoscută,

Pentru viaţa depravată

Şi averea adunată,

Şi prin ţările vecine.

Auzea destul de bine

Dintr-o casă-apropiată

O cântare minunată,

Rugăciuni înălţătoare,

Sufletului alinare.

Pustnicul Ghermano-avea

Un sălaş pe lângă ea.

Zi de zi le-a ascultat,

Până când i s-a muiat

Sufletul de bucurie

Şi-a dorit mai mult să ştie.

Pe Ghermano, aşadar,

L-a rugat să-i spună clar

Cum să facă să se-ndrepte

Pe-ale vieţii drumuri drepte.

După câte a aflat,

La averi a renunţat,

Robii şi-a eliberat

Şi curând s-a botezat.

Repede s-a dat de ştire

Că a mers la mănăstire,

Că trăieşte-n pocăinţă,

Cu a Domnului credinţă.

Prinsă-a fost de împărat,

Însă, când a ascultat

Cum aceasta i-a vorbit,

Repede s-a îmblânzit.

Încă fost-a cercetată

De un dregător îndată

Şi la chinuri mari fu pusă,

Însă nu a fost răpusă.

Foarte împresionat,

Chiar şi el s-a botezat.

Următorul dregător,

Mult mai înspăimântător,

A ucis-o-n chinuri grele.

Nu s-a speriat de ele.

Demnă ea le-a suportat

Şi la cer s-a înălţat.

SFĂNTA DOMNINA, CEA DIN TIR

1 MARTIE

Astă sfântă s-a născut

Într-un neam preacunoscut,

Credincios şi înstărit.

De copilă a trăit

Dăruindu-se pe sine

Lui Hristos, având ruşine

Faţa ei să şi-o arate

Şi, cu lacrimi necurmate,

Foarte rar, puţin vorbea.

Aspre haine doar avea,

Care îi acopereau

Corpul şi nu permiteau

Niciun pic văzut să fie.

Nimeni faţa să nu-i ştie,

O broboadă îşi punea

Peste cap, ce-acoperea

Şi figura. Dar astfel

Nici ea nu avea defel

Cunoştinţă cum sunt cei

Trăitori în preajma ei.

O colibă şi-a clădit

Şi în ea a vieţuit,

Astfel ea fiind vecină

Cu-a familiei grădină.

Chiar cum ziua se ivea,

Rugăciunea-şi începea,

În biserică-aducând

Slavă Lui Iisus, nevrând

Altă hrană niciodată,

Numai linte înmuiată.

De aceea tot slăbea,

Dar ea asta chiar dorea.

Astfel că, într-un sfârşit,

Loc în Cer ea şi-a găsit,

Cum visase foarte des,

Lângă Mirele ales.

SFÂNTUL AGAPIE, SIHASTRUL

1 MARTIE

Stând într-un aşezământ

De la Muntele cel Sfânt,

Ucenic fiind, făcea

Ascultare şi avea

În acea împrejurime

Un lăcaş, Sfânta Treime,

Unde permanent mergea

c-un monah de se-ntâlnea.

Până-n Athos s-au extins

Turcii şi pe el l-au prins.

În Magnezia l-au dus

Şi, în lanţuri, a fost pus,

Doisprezece ani la rând,

Să muncească, până când

Sfânta Maică-a ascultat

Ruga lui. S-a arătat

Într-un vis şi i-a vorbit

Să se-ntoarcă, negreşit,

La părinte. Deşteptat,

Lanţurile le-a aflat

Lângă el. Eliberat,

Cale liberară-a aflat,

Dar, crezând că a fugit,

Preotul l-a sfătuit

La stăpân el să se-ntoarcă,

Datoria să şi-o facă.

Iar acesta s-a mirat

Când în faţa lui a stat

Şi i-a spus cum s-a-ntâmplat.

Cei doi fii el şi-a luat

Şi la Athos au plecat,

Cu Agapie. Au stat

Câte zile-au mai trăit.

Ei botezul au primit,

S-au călugărit toţi trei,

Ddomnului slujind şi ei.

FÂNTUL SFINŢIT MUCENIC TEODOT,

EPISCOPUL DIN CIRENA CIPRULUI

2 MARTIE

Din părinţi creştini născut,

Teodot a cunoscut

Perioada de urgie,

Ce adusă-avea să fie

De Licinius, păgân

Ce s-a dovedit hapsân

Împărat şi doritor

Să le dea creştinilor

Cât mai multă suferinţă,

Să renunţe la credinţă.

Susţinea că se cuvine

Idolilor să se-nchine.

Cum în Cipru stăpânea

Un păgân, îl susţinea.

Împreună îi vânau

Pe creştini şi-i torturau.

Sfântul Teodot trudea

Ca episcop şi-ndrăznea

Pe oricare-nchinător,

Dar şi pe-mpăratul lor,

Pe Licinius, să-i certe.

Nu putea să i se ierte

O asemenea-ndrăzneală.

Pus a fost la o reală

Schingiuire. De un pat

Mai întâi a fost legat,

După care-a fost strujit.

În şiroaie a ţâşnit

Sângele din corpul său.

Fu bătut nespus de rău,

Însă nu s-a sinchisit,

Nici atunci când l-au silit,

Cu piroane în picioare,

Să alerge. Ca urmare,

Pat de fier au folosit,

Ce fusese înroşit.

De acesta l-au legat,

Dar el tot n-a renunţat

La credinţa ce avea.

Dimpotrivă, le spunea

Celor care-l osândeau

Că şi dacă îl zdrobeau,

Tot va crede în Iisus.

Într-o temniţă-a fost dus,

Şi acolo el a stat

Până ce alt împărat,

Constantin cel credincios,

Slujitor al Lui Hristos,

Prigonirea a oprit.

Constantin a poruncit

Ca din temniţă să-l scoată,

Pentru ca astfel să poată

Oamenii să păstorească

În credinţa creştinească

Şi episcop a rămas

Până-n cel din urmă ceas.

SFÂNTUL MUCENIC ISIHIE, OMUL ÎMPĂRATULUI

2 MARTIE

Maximilian cel rău,

Cum avea în jurul său

Credincioşi întru Iisus,

Foarte supărat, le-a spus

Că onorurile toate

La palat le sunt luate

Şi pedepse le va da,

Dacă nu s-or lepăda

De credinţa ce aveau.

Printre mulţi ce preferau

Umilinţa pământească

Pentru lauda cerească,

Se găsea şi Isihie,

Care a ales să fie

Dezbrăcat, batjocorit,

Magistratul cel cinstit

Ajungând rândaş de rând.

Haine doar din păr purtând,

Fără mâneci. Întrebat

Isihie de-mpărat

Dacă nu se ruşinează,

A răspuns că el visează

Doar la cinstea lui Hristos.

Împăratul, furios,

Doritor să-l pedepsească,

S-a grăbit să poruncească

Omorât să fie el,

Însă nu în orice fel,

Ci de gât i s-a legat

Piatră grea şi, aruncat

Într-un râu apropiat,

Isihie s-a-necat.

SFÂNTUL MUCENIC TROADIE

2 MARTIE

De prin Neocezareea,

A trăit în vremea ceea

Când creştini se omorau

Pentru că-n Iisus credeau.

Chiar copil, a suferit

Cazne grele şi-a murit

Fără ca să fi cedat,

Bun exemplu de urmat.

Pe un munte-apropiat,

Se-ascunsese un bărbat.

El Grigorie avea

Nume şi putea vedea

Chinurile grele, toate,

Ce lui Troadie-au fost date,

Iar vedenia ce-avea

Bucuros o povestea

Celui ce era cu el,

Un diacon şi, astfel,

Dovedea cu-al său cuvânt

Că şi el era un sfânt.

Pe copilul minunat

L-a văzut cum s-a-nălţat

Dănţuind, preafericit,

Către Domnul său iubit.

SFINŢII 440 DE MUCENICI

2 MARTIE

Roma când au atacat,

Logobarzii au luat

Robi creştini. Ei cultivau

Zonele ce-o-mprejmuiau.

Cum la idoli se-nchinau,

Şi pe robi îi obligau,

De asemeni, să jertfească,

După legea păgânească.

Patruzeci de toţi erau

Cei robiţi şi refuzau

Păgânescul obicei.

Nici măcar să guste ei,

Jertfele ce s-au făcut,

Cei creştini măcar n-au vrut.

Mucenici au devenit,

Căci de sabie-au murit.

Multă vreme n-a trecut

Şi păgânii au făcut,

Încă, robi, vreo patru sute.

Presiuni au fost făcute

Şi cu ei. Ne-nduplecaţi,

Au sfârşit la fel, tăiaţi.

Mucenici ai Lui Iisus,

Ne privesc acum de sus.

SFÂNTA EUTALIA

2 MARTIE

Eutalia avea

Mamă care se numea

Tot la fel şi nu găsea

Leacul care-i trebuia

Bolii ce o chinuia.

Au venit în vis la ea

Trei sfinţi mucenici. I-au spus

Că, de crede în Iisus,

Vindecată ea va fi,

Încă, se va mântui.

A cerut să fie-ndată,

Ca şi fiica, botezată.

După ce s-a botezat,

Boala i s-a vindecat.

Dar, când fiul a aflat,

S-o sugrume-a încercat.

De o slugă-a fost salvată.

Sfânta, foarte indignată,

Pe-al său frate l-a certat.

Când acesta a-ntrebat

Dacă e şi ea creştină,

Sfânta a răspuns senină

Că şi ea e botezată.

A bătut-o dezbrăcată

Şi, să fie ruşinată,

Unei slugi a fost ea dată.

Însă ea s-a tot rugat

Şi vederea i-a luat

Dumnezeu acelui care

A primit însărcinare

Trupul să i-l pângărească.

Aspru vrând s-o pedepsească,

De frăţie a uitat,

Însuşi el i-a retezat

Capul sfânt, făcând din ea

Muceniţă, cum dorea

SFÂNTUL MUCENIC CVINT,

FĂCĂTORUL DE MINUNI

2 MARTIE

Frigian, el a plecat

Într-un sat şi-a ajutat

Pe aceia necăjiţi,

De’orice bun fiind lipsiţi.

Prins a fost şi îndemnat

Să jertfească. A scăpat

Şi în pace-a fost lăsat

După ce l-a vindecat

Pe mai marele păgân

De un demon ce, stăpân

Peste el, îl chinuia.

Iarăşi prins, el se găsea

Când cutremur s-a făcut

Şi toţi idolii-au căzut

La pământ. S-au speriat

Temnicerii şi-au lăsat

Slobod şi pe prinsul lor.

Dar venind conducător

Foarte superstiţios,

Pentru robul Lui Hristos

Ordine au fost iar date,

Ca să-i fie sfărâmate

Oasele picioarelor.

Dar, după zdrobirea lor,

Cu-ajutor de la Hristos,

S-a făcut iar sănătos.

Oasele s-au reparat

Şi el iarăşi a umblat

Timp de zece ani, făcând

Mari minuni şi ajutând

Pe săraci şi pe sărmani,

Uneori chiar pe duşmani.

SFINŢII MUCENICI EUTROPIU, CLEONIC ŞI VASILISC 3 MARTIE

Loc de baştină-au avut

Unul foarte cunoscut,

Pontul Capadochiei.

Rude bune între ei,

Primii doi fiind chiar fraţi,

Ei erau apropiaţi

Şi de sfântul Teodor

Tiron, tot din neamul lor.

Împreună-ntemniţaţi,

Sfinţii fost-au cercetaţi.

Foarte aspru schingiuit,

Teodor a şi murit,

Iar cei trei, întemniţaţi

Au rămas şi-au fost “uitaţi”

Multă vreme, până când,

Dregătorul nou, având

Sarcină să-i cerceteze,

Poate să-i elibereze

Pe aceia care-au stat

De un timp îndelungat,

Când au fost la el chemaţi

Şi, desigur, întrebaţi

Dacă nu s-au răzgândit,

Fiecare a hulit

Idolii şi pe acei

Care mai credeau în ei

Şi niciunul n-a dorit,

Când li s-au făgăduit,

Funcţii mari, de dregători,

Spre a fi închinători

Idolilor. Pedepsiţi

Ei au fost şi schingiuiţi,

Eutropiu cel mai tare.

Se credea c-acesta are

Darul de vrăjitorie,

Doar aşa putând să fie

În credinţă neclintit.

Pentru el s-a stabilit

O bătaie foarte rea.

Carnea i se desprindea

De pe oase. Au turnat

Peste ei, imediat,

Smoală bine-nfierbântată,

Dar a fost ea suportată.

Iar au fost întemniţaţi,

După-aceea, obligaţi,

Artemidei, idol mare,

Ei să facă închinare.

Idolul s-a sfărâmat

După ce ei s-au rugat.

Acuzaţi aveau să fie

Că făceau vrăjitorie.

Fraţii astfel şi-au găsit

Pe o cruce-al lor sfârşit,

Răstigniţi, ca şi Iisus.

Vasilisc, la fel, a spus

Că doreşte să sfârşească,

Dar, nevrând să-i împlinească

O dorinţă-nălţătoare,

Spusă cu o voce tare,

Nedorind astfel să-i dea

Mângâierea ce-şi dorea,

Dregătorul a dispus

Iarăşi el să fie dus

Într-o temniţă. A stat

Până când s-au îndurat

Cei de-acolo să-l omoare,

Însă prin decapitare.

SFÂNTUL MUCENIC TEODORET

3 MARTIE

Împăratul Iulian

Apostatu-avea în plan

Pe creştini să-i urgisească.

L-a convins să-şi părăsească

Şi un unchi , ce anagnost

Al Bisericii a fost,

Iulian, credinţa. El,

Pentru asta, fel de fel

De odoare a primit,

Sa să fie răsplătit,

Foarte multe provenite

Din biserici, dăruite

Chiar de Constantin cel Mare,

Devenind şi unul care

Pe creştini îi prigonea.

Sfântul singur rămânea

Ca să-l propovăduiască

Pe Iisus şi să-ntărească

Pe aceia ce credeau.

Dar păgânii îl voiau

Pe acesta-n închisoare.

L-au închis şi caznă mare

Lui Teodoret i-au dat,

Până când au refuzat

Şi călăii să-i mai dea

Schingiuire-aşa de grea.

În Oronte aruncaţi,

Au murit ei înecaţi.

Şi mai tare, Iulian,

Un adevărat tiran,

Peste sfânt s-a năpustit

Să jertfească. Un sfârşit

Foarte crud le-a proorocit

Sfântul, ce adeverit

Mai târziu s-a dovedit,

Apoi moartea a primit.

SFÂNTA PREACUVIOASĂ PIAMUN, FECIOARA

3 MARTIE

Sfânta Piamun trăia

Lângă Alexandria,

Într-un sat micuţ, în care

Ea din in torcea fuioare.

Oamenii îi ocolea

Şi ca-ntr-un pustiu trăia,

Hrană consumând, sumară.

Ca o clarvizionară,

Consătenilor le-a spus

Că un un alt sat şi-a propus

Ca sătucul lor, mai mic,

Fără-a explica nimic ,

Să-l distrugă, ca să facă

Apa Nilului să treacă

Pe la ei. N-a acceptat

Să se ducă-n acel sat

Ca pe oameni să-i convingă

De-al lor sat să nu se-atingă,

Dar, în schimb,,, ea s-a rugat

Şi pe Domn l-a implorat

Ca dcreptate El să facă.

Când la fapte-a fost să treacă,

Toţi vecinii, înarmaţi,

Au plecat, dar nemişcaţi

Au rămas pe drum. Le-a dat

Domnul semn că s-a rugat

Piamun opriţi să fie.

Au trimis atunci solie

La fecioară-n sat, spre-a spune

Că prin sfântă rugăciune

Rău să facă, i-a oprit

Şi pe toţi i-a izbăvit.

SFÂNTUL PREACUVIOS GHERASIM,

CEL DE LA IORDAN

4 MARTIE

Egiptean, de mic a stat

În pustiu şi s-a rugat.

După ce s-a stabilit

În Iordan, a construit,

Lângă râu, o mănăstire.

A credinţei strălucire

L-a făcut preacunoscut

Pustnic în acel ţinut.

În curând se întrunea

Un sinod, al patrulea.

Calcedon a găzduit

Preoţii care-au venit.

Sfântul a participat

Şi a fost influenţat

De eretici, după care,

Ca Eftimie cel Mare,

În pustiu s-a izolat.

El greşeala şi-a-ndreptat

Şi credinţa lui cea mare

Le era ocrotitoare

Celor care-aici veneau

Şi-al său sfat îl ascultau.

Şaptezeci monahi erau

Care traiul îşi duceau

Sfătuiţi de Gherasim.

Din tradiţie, mai ştim

Că a fost de-un leu slujit,

Ce de sfânt a fost găsit

Cu o labă înţepată

De un ghimpe şi umflată.

Îl ruga doar din privire

Să-i aducă lecuire.

Mănăstirea mai avea

Un măgar şi el păştea

Însoţit de leul care

Speria şi hoţi şi fiare.

Într-o zi a adormit

Şi măgaru-a fost găsit

Şi luat de-un negustor

Ce-a trecut prin preajma lor.

S-a întors la mănăstire

Singur şi s-a dat de ştire

Că măgaru-a fost mâncat

Chiar de leul cel ingrat.

Pustnicii l-au pedepsit

Şi de-atunci l-au folosit

Apă din Iordan să care,

Ca măgarul, în spinare.

Un ostaş care-a venit

Să se roage-a dăruit

Banii toţi cât a costat

Un catâr. Eliberat,

Leul timp acum avea

Şi-n pustiu ades mergea.

Negustorul a trecut,

Cu măgarul cel “pierdut”

Şi cămile încărcate,

Iarăşi prin vecinătate.

Leul tare a răcnit

Şi la ei s-a repezit.

Oamenii, când l-au văzut,

Au fugit unde-au putut,

Iar acesta a luat

Frâul, cum era-nvăţat

Şi l-a dus “acasă” iar,

Cu bagaje, pe măgar.

Mai ducea, pe lângă el,

Trei cămile, şi, la fel,

Multe mărfuri îndesate,

De cămile transportate.

Că era nevinovat

Leul, astfel s-a aflat.

El Iordan a fost numit

Şi la lavră a trăit.

Gherasim, cum îl iubea,

Hrana însuşi i-o dădea.

Prin pustiu fiind plecat,

Leul nu a asistat

Când a fost înmormântat

Stareţul la Domn plecat.

Reîntors, nu l-a găsit

Pe stăpân şi-a suferit.

Linişte nu şi-a aflat

Până când i-au arătat

Unde este îngropat.

De aici nu s-a mişcat,

A răcnit şi s-a lovit

De pământ până-a murit.

SFINŢII MUCENICI PAVEL, IULIANA

ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU EI

4 MARTIE

Cunoscutul împărat

Aurelian a dat

O poruncă-mpărătească:

Toată lumea să jertfească

Idolilor. Aşadar,

Devenise foarte clar

Că la cazne îl va pune

Pe acel ce se opune.

Într-o vreme, a trecut

Prin Fenicia şi-a vrut

Personal să le vorbească

Oamenilor, să-i silească.

Pavel, când a auzit

Că-mpăratul a venit

În Ptolemaida, vrând

Pe creştini, în primul rând,

Să-i adune, şi-a chemat

Sora. El şi-a însemnat

Faţa cu al crucii semn.

Însă tânărul cel demn

De soldaţi a fost luat

Şi, legat, întemniţat.

Dimineaţa următoare,

La o mare adunare,

Dus a fost spre judecată.

Spânzurat a fost, să-l scoată,

Dacă-i este credincios,

Însuşi Domnul său, Hristos.

Iuliana a strigat

La-mpărat şi l-a certat,

Pentru ce pe al său frate,

Ce-i nevinovat, îl bate.

Chinuri mari au suportat

Cei doi fraţi, ce s-au rugat

Domnului de ajutor.

Permanent în preajma lor

Se afla un înger care

Să le-aducă alinare.

Frumuseţea minunată

Ce avea viteaza fată

Pe-mpărat l-a copleşit

Şi ca soaţă a dorit

Pe aceasta să şi-o ia,

Fratelui apoi să-i dea

Funcţii mari şi bogăţie,

Ca de partea lui să fie.

Dar cei doi au preferat

Caznele ce li s-au dat,

Multe, înfricoşătoare.

Aruncaţi au fost la fiare,

Însă viaţa nu şi-au dat,

Până când nu i-au tăiat.

Dintre-acei care aveau

Sarcină de-i chinuiau,

Dintre-acei care-au privit,

Mulţi creştini au devenit.

Dacă au recunoscut,

Soartă crudă au avut,

Căci au fost şi ei tăiaţi,

Tot la fel ca cei doi fraţi.

SFÂNTUL CUVIOS IACOB PUSTNICUL

4 MARTIE

Preacuecrnicul bărbat

Cincisprezece ani a stat

Într-o peşteră, postind,

Rugăciuni mereu rostind.

El era fenician

Şi se nevoia avan,

Astfel că a izbutit

Diavolii de-a biruit.

Credincioşii alergau

Şi cu el se sfătuiau,

Cei păgâni îl ascultau

Şi apoi se-ncreştinau.

Diavolul s-a supărat,

A intrat într-un bărbat

Şi apoi l-a sfătuit

Să-l alunge, negreşit,

Din ţinut, pe cuvios.

Iar acel bărbat, zelos,

Pe ai săi i-a adunat

Şi, ca pe un desfrânat

Să-l alunge-au stabilit.

Pentru asta au găsit

O femeie desfrânată,

Vinovat pe sfânt să-l scoată.

Depravata a minţit

Că atunci ar fi venit

Din lăcaşul de fecioare

Şi se teme rău de fiare.

l-a rugat s-o găzduiască,

De acestea s-o ferească,

Doar o noapte. S-a temut

Sfântul Iacob la-nceput

În chilie s-o primească,

Dar, dorind s-o ocrotească,

El femeia a primit

Şi-ntr-un colt s-a odihnit,

Iar aceasta în chilie,

Bună gazdă vrând să fie.

Dar aceasta şi-a jucat

Rolul ce-i fusese dat

Şi deodată a-nceput

Să se vaite. I-a cerut

Sfântului să-i încălzească

Inima. Să depăşească

Boala tinerei, spunea

Rugăciuni, dar îşi ţinea

Mâna liberă în foc,

Să nu fie el deloc

Ispitit. A suportat

Focul şi s-a-mbărbătat,

Chiar de mâna îi ardea.

Cu cealaltă încălzea

Pieptul tinerei femei.

Cruci făcea pe sânul ei.

Tânăra s-a-nspăimântat,

Ce-a făcut, a regretat.

Astfel a mărturisit

Pentru ce ea a venit.

Credincioasă-a devenit

Si, să stea, mult a dorit,

După asta-n mănăstire.

Despre sfânt s-a dat de ştire

Că bolnavi a vindecat

Şi era tot asaltat.

Oameni mulţi la el veneau

Şi-ajutorul îi cereau.

Niciodată nu primea

Plată pentru ce făcea.

La un timp, s-a speriat

Că e prea apreciat

Şi că laudele pot

Să-i anihileze tot

Ce prin rugi a dobândit.

De aceea, s-a gândit

Locul să şi-l părăsească

Apoi altul să-şi găsească,

Depărtat şi neştiut.

Astfel că a petrecut

Într-o stâncă, ce avea

Ca o crăpătură-n ea,

Ani, treizeci şi a mâncat

Buruieni ce s-au aflat

Pe acolo. Apă, bea

Din pârâul ce trecea

Pe aproape, însă nici

Cât a stat ascuns aici

N-a rămas necunoscut.

Vindecări a mai făcut.

Şi o fată posedată

Fu adusă de-al său tată,

Pentru că mereu spunea

Că doar sfântul ar putea

Vindecarea să i-o dea.

Sfântul rugăciuni spunea,

Iar apoi a poruncit

Diavolului de-a ieşit

Din feciaoră şi-a fugit.

Cum părinţii au dorit

Nu cumva să se repete

Suferinţa bietei fete,

Au plecat şi au lăsat

Fata sfântului bărbat,

Vreo trei zile să mai stea,

S-aibă grijă el de ea.

Dar acum s-a întâmplat

Că acesta a cedat

Patimilor necurate,

Ce de diavol i-au fost date.

Fata el a violat,

Apoi s-a înspăimântat.

Ca aceasta să nu zică

Ce-a păţit, cuprins de frică,

S-a grăbit să o omoare,

S-o arunce-n râpa care

Pe aproape se găsea.

Sigur că nu mai putea

Să rămână-n adăpost.

Supărat şi fără rost,

Nu putea să îndrăznească

Înspre cer să mai privească.

Se ruga neîncetat

Pentru-a fi de Domn iertat.

Un călugăr a-ntâlnit.

După ce i-a povestit

Despre tot ce a făcut,

Să-l ajute ar fi vrut,

Însă el n-a acceptat,

Mai departe a plecat.

Vechi mormânt el a găsit,

Gol, şi-acolo-adăpostit,

Zece ani apoi a stat.

Ierburi, numai, a mâncat.

Domnul secetă a dat,

Totu-n jur de s-a uscat.

Rugăciune se făcea,

Însă ploaia nu venea.

Dumnezeu l-a îndrumat

Pe episcop de-a plecat

Spre mormântul-adăpost,

Şi rugat atunci a fost

Sfântul Iacob de a spune,

Pentru ploaie, rugăciune.

Când poporul ce-a venit

Cu episcopu-a vorbit,

Sfântul nu a îndrăznit

Să se-arate ci, pitit

În mormânt, el s-a rugat,

Niciun semn măcar n-a dat.

Iarăşi posturi s-au ţinut,

Rugăciuni iar s-au făcut,

Dar pământul tot uscat

A rămas. Din nou s-a dat

Bunului episcop semn

Că bătrânul este demn,

De-ai scăpa de uscăciune,

Prin înaltă rugăciune

.Iar, poporul a plecat

La mormânt şi l-a rugat

Pe bătrân, la rândul lui,

Să se roage Domnului.

Când acesta s-a rugat,

Ploaie mare s-a vărsat,

Arşiţa s-a terminat.

Oamenii s-au speriat,

Căci cu toţii au văzut

Ce minune s-a făcut.

Doar puţin a mai trăit

Sfântul şi al său sfârşit

Plâns a fost de mult popor.

Din recunoştinţa lor,

Foarte-aproape de mormânt,

Un lăcaş frumos şi sfânt

Oamenii au înălţat,

Iar în el au aşezat,

Bine vrând a fi păstrate,

Moaştele mult respectate.

SFÂNTUL CUVIOS MUCENIC CONON,

CEL DIN ISAURIA

5 MART

Când apostolii trăiau

Şi creştinii se-nmulţeau,

La credinţă a trecut

Şi Conon, care-a avut

O soţie tot la fel

De cinstită ca şi el.

Amândoi au stabilit

Şi botezul au primit,

Viaţa lor urmând să fie,

De atunci, în curăţie.

Sfântul propovăduia

Nu doar unde locuia,

Dar şi-n satele vecine,

Arătând că nu e bine

Oamenii să se închine

Idolilor. Se cuvine

Pe Iisus ei să-L slăvească,

Mântuire să primească.

După ce a dobândit

Darul cel nepreţuit

Ca minuni să-nfăptuiască,

Se-adunase să jertfească

Într-o zi mai mult popor

De un idol iubitor,

Într-o peşteră. Aflând,

Ca un om din cei de rând,

Printre ei s-a strecurat

Sfântul, care s-a rugat

Lui Iisus şi l-a făcut

Singur de-a recunoscut

Idolul cel adorat

Că el nu-i adevărat

Dumnezeu. Cei credincioşi

În acesta, furioşi,

C-au fost astfel păcăliţi,

Au cerut botez, smeriţi.

Domnului s-au închinat,

Sfântului cerându-i sfat.

Împăratul a trimis

Pe un dregător, decis

Toţi creştinii să adune,

Caznelor dorind a-i pune.

Printre ei s-a numărat

Şi Conon, ce-a suportat

Schingiuiri, cu demnitate.

Suferinţele-ndurate

De acesta i-a-nrăit

Pe localnici. S-au unit,

Împreună-au alergat,

Supăraţi, de l-au salvat

Şi, în supărarea lor,

Ar fi vrut, pe dregător,

Tot în chinuri, să-l omoare.

Dar, primind o informare,

Dregătorul a fugit

Şi-napoi n-a mai venit.

Sfântului i s-au pansat

Rănile şi respectat

De localnici, preţuit,

Încă doi ani a trăit.

SFÂNTUL MUCENIC CONON GRĂDINARUL 5 MARTIE

Decius a-mpărăţit

Când acesta a trăit.

S-a născut în Nazaret

Şi-a făcut încet, încet,

O grădină de legume,

Pentru hrană şi anume

Că era neînvăţat.

Ca un om nevinovat,

Viaţă simplă el trăia

Şi-n Iisus Hristos credea.

Ighemonul Puplius

Cu soldaţii l-a adus

Pe Conon, vrând să-l silească

Idolilor să jertfească.

Dar acesta nu a vrut,

Dimpotrivă, a-nceput

El, pe ighemon, să-l certe.

Şi, cum nu putea să-l ierte

Pentru toate câte-a spus,

Ighemonul a dispus

Ca piroane-n tălpi să-i bată,

Pe picioare să nu poată

Sta, apoi l-au alergat

Până duhul şi l-a dat.

SFÂNTUL CUVIOS ISIHIE, PUSTNICUL

5 MARTIE

Cuviosul Isihie

Chiar de mic a vrut să fie

Vas al Domnului Iisus.

De aceea el s-a dus

În pustie, să găsească

Locul unde să trăiască.

S-a urcat pe-un munte-anume

Ce Maionic are nume.

Diavolii s-au speriat

De cucernicul bărbat

Şi-n doi oameni au intrat,

Care l-au întâmpinat

Şi I-au spus lui Isihie

Că sunt fiare în pustie,

Ce-s de oameni mâncătoare,

Şi tâlhari ca nişte fiare,

Care-l vor ucide-ndată.

Multe zile n-o să poată

El pe munte să trăiască,

Bine-ar fi să se oprească,

Să se-ntoarcă înapoi,

Să încerce locuri noi.

Sfântul însă a ghicit

Cine astfel i-a vorbit

Şi-a răspuns cu demnitate

Că păcatele lui, toate,

L-au adus în grava stare

Să se bucure că moare.

Aşadar, nu s-a oprit,

Ci pe munte s-a suit.

O chilie şi-a săpat

Şi apoi s-a apucat

Ca pământul să-l lucreze,

Astfel să-şi înfiinţeze

O grădină, ce-i dădea

Hrana care îi lipsea.

Păsări multe-au invadat

Şi grădina i-au prădat.

Isihie, supărat,

Domnului s-a tot rugat,

De acum să nu-l mai prade

De semniţe şi de roade.

Păsările ce veneau

Pe cultura lui cădeau

Şi pe jos se tăvăleau,

Să mai zboare, nu puteau.

Sfântul s-a înduioşat

Şi la păsări sa strigat

De acolo să dispară,

Dar să nu mai vină iară.

Păsările ce zăceau

Către cer se înălţau.

Ele nu l-au supărat

Cât pe munte a mai stat.

Într-o vale a găsit

Sfântul apă şi-a clădit

O biserică, nu mare,

Dar destul de-ncăpătoare

Pentru el şi fraţii lui,

Să-I slujească Domnului.

Au ales ca nume, ei,

Pe al sfântului Andrei.

După asta s-a rugat

O fecioară de-a salvat

De un duh ce-o chinuia.

Într-o zi, un om voia

Boul care a căzut

Pentru că n-a mai putut

Să mai care grea povară,

Să-l ridice. Sfântul iară

O minune a făcut.

Boul astfel a putut

Să alerge sprintenel,

Carul greu ducând cu el.

Sfântul s-a învrednicit

Şi cu îngeri-a vorbit.

Astfel că a fost vestit,

Când sfârşitul i-a sosit,

Cu o lună înainte.

El s-a pregătit, cuminte,

Chiar cu mare bucurie,

Lângă Domn dorind să fie.

Ucenicii şi-a chemat,

Sfaturi multe de le-a dat.

Dumnezeu a luminat

Locul unde s-a aflat

Când acesta a murit.

Loc de veci el a primit

În biserică şi-a stat

Până când a fost mutat

În Amasia, intact.

Pe atunci, Teofilact

Ca episcop se găsea

Şi pe sfânt îl preţuia.

Mai târziu s-a construit,

După cum a proorocit

Însuşi el, o mănăstire

De fecioare-n amintire.

SFĂNTUL MUCENIC EVLOGHIE PALESTINIANUL

5 MARTIE

Din părinţi păgâni crescut,

El avere a avut.

Când părinţii au murit,

Bunurile şi-ampărţit,

Apoi singur a plecat

Şi prin ţară a umblat.

Oameni mulţi el a adus

La credinţa în Iisus.

Când a fost la domn pârăt,

S-a păurtat cu el urât.

Să se-nchine, i-a cerut,

Idolilor. Cum n-a vrut,

Domnul ţării, supărat,

Grele cazne lui i-a dat.

Pentru că n-a acceptat,

Capul său a fost tăiat.

SFÂNTUL PREACUVIOS MARCU ASCETUL,

FĂCĂTORUL DE MINUNI

5 MARTIE

Sfântul Marcu-a studiat

Foarte mult şi ne-a lăsat

Şi lucrări ce el a scris.

Sihăstria i-a permis

Mult să crească în virtute

Şi minuni nemaivăzute

Reuşea să-nfăptuiască.

Ajunsese să vorbească

Şi cu fiarele. Odată,

O hienă-ndurerată

Puiulm orb şi l-a adus

Şi în faţă i l-a pus.

După cum ea l-a privit,

Umilită-a reşşit

Pe acesta să-l convingă

Boala puiului să-nvingă.

După ce l-a vindecat,

Mama s-a înapoiat,

De berbec, o mare blană

Să-i aducă. Dar dojană

De la sfânt ea a primit,

Apoi a făgăduit

Pe la stânele sărace

Oile să nu atace.

Preotul a povestit

Că era împărtăşit

De un înger, ce venea

Şi doar mâna-i se vedea.

Patruzeci de ani avea

Când el în pustiu mergea

Şi-ncă alţi şaizeci a stat

El de lume-ndepărtat.

SFÂNTUL NOU MUCENIC IOAN

5 MARTIE

Prin o mie şapte sute

Şi şaizeci erau făcute

Presiuni de musulmani

Cu ameninţări şi bani,

Şi oricum se mai putea,

La credinţa lor să dea

Cât mai mulţi creştini, sperând

Desfătări să aibă când

Vor muri. Copil fiind,

Influenţe mari primind,

Zi de zi, încetişor,

Sfântu-a devenit de-al lor.

Însă el şi-a revenit

După ce a împlinit

Şaisprezece ani. Cu mare

Pocăinţă, ca urmare,

El a pe Athos a plecat

Şi trei ani acolo-a stat,

Dar, deşi s-a pocăit,

El era nemulţumit.

Astfel, binecuvântat

De duhovnic, a plecat

LaConstantinopol, unde

Mai uşor puteai pătrunde

Îmbrăcat ca musulman

Şi a mers direct, taman

La biserica ce-avea

Hramul Sfânta Sofia

Şi fusese transformată

În moscheie. Deîndată

Semnul Crucii a făcut

Şi să spună-a început

Cum căzuse-n rătăcire

Şi cum şi-a venit în fire,

Cum, pentru această vină

El doreşte sa devină

Încă şi mai credincios

Domnului Iisus Hristos.

Turcii au ănnebunit

Şi să să strige s-au pornit,

Iute să se răzgândească,

Ori cu moartea să plătească.

După ce a fost târât

În afară, omorât

De păgâni el a sfârşit,

Fără să fi împlinit

Douăzeci de ani, tăiat,

Dar cu sufletu-mpăcat.

“CUTU – CUTU”

 Doi ochi mari si curiosi,

Dragalasi, mereu voiosi,

Urechiusele ciulite,

Il strigi “Cutu!”, sta cuminte.

Latra bland cand vrea mancare,

Lenes, sta mereu la soare,

Cu copiii sa se joace

Toata ziua, tare-I place!

Face giumbuslucuri multe,

Tot ii place sa asculte

Si nu-I pasa de nimic,

E catelul meu voinic.

“PISI”

Intr-o zi cu soare mare

Dintr-o intamplare, oare?

Un pisic grasut si mic

Mic de tot si necajit

A fugit in lumea mare

Ca sa caute mancare.

La noi in bucatarie

A avut pe-o farfurie

Si laptic si cozonac

s-au uscat, ce pot sa fac?

Se tot duce, se intoarce,

Sta ascuns in vreo gaoace,

E un drag si scump pisic

Cu nasucul lui cel mic

Si blanita lui pufoasa

“pisi!” strig, “vino acasa”,

Si-a venit, torcand in casa,

Cum sa-l las din nou sa iasa?

Din vol.”Frati tarcati” – ed.”Pax Aura Mundi”

Casa de Cultura a Sindicatelor Galati – dir.ec.Ovidiu Ioan MANOLE lansează Campania şi Concursul de creaţie literară pentru copii sub genericul „Animalutul meu de companie – prietenul drag!”

Finala va avea loc pe data de 1 iunie.

Premiile şi menţiunile oferite pentru cele mai bune creaţii vor consta din pachete de cărţi, diplome, dulciuri,s.a.

Campania are menirea să traga un semnal de alarma tuturor locuitorilor oraşului Galati faţă de soarta animalelor abandonate şi să dezvolte copiilor dragostea si respectul fata de animale.

Obiectiv: copiii care au deja un animal de companie sau se implică prin adopţie în salvarea animalelor fără stăpân, sunt stimulaţi, prin această campanie şi prin acest concurs, să scrie despre povestea animalului lor

Campania şi concursul se vor încheia în ziua de 1 Iunie, de” Ziua Internaţională a Copilului”, când va avea loc un eveniment de impact:

1. gala de premiere a câştigătorilor: cărţi,reviste, alte daruri surpriză la Casa de Cultura a Sindicatelor.

2. lecturi publice din scrierile autorilor participanţi la concurs.

3. editarea unui album cu aceste scrieri

Cu ocazia acestui eveniment Casa de Cultura a Sindicatelor va pregati pentru copii si un spectacol-surpriza sustinut de Ansamblul CCSG „Estrada Copiilor”

Conditii de participare – inscrierile incep din data de 2 martie:

a) sectiunea „desene pentru copii”

- pot sa se inscrie la concurs copii cu varste cuprinse intre 5 si 10 ani

- se vor trimite 2 desene

b) sectiunea” povesti”

- pot sa se inscrie la concurs copii cu varste cuprinse intre 7 si 12 ani

- vor fi trimise 2 povestioare despre „animalutul preferat” scrise la calculator, o fotografie a participantului si o scurta prezentare (numele, prenumele, scoala, varsta, numele invatatoarei, motivatia participarii la acest concurs)

- lucrarile vor fi trimise pe adresa :Casa de Cultura a Sindicatelor Galati, Str.Brailei, Nr.134, cu mentiunea pentru concurs, catre d-na Angela BACIU – coordonator eveniment prin proiectul „Dupa amiezile de lectura ale Angelei Baciu”

Evenimentul face parte şi din calendarul de evenimente aparţinând Casei de Cultura a Sindicatelor pe anul 2010.

- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? A spus raza de soare. Şi, repezita cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh. Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:

- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?

- Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

- Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?

Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese o violetă, şi nu altceva.

Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei.

Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:

-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeală?

- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capusor în jos.

- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? A insistat Raza de Soare.

- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpadă rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!

Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

O primavara plina de soare si un martisor !

Într-o zi, am primit ceva care a făcut să se nască în sufletul meu o floare rară: o bucurie.

Am ajuns acasă cu sufletul înfrigurat, nerăbdător şi, lăsând la o parte anumite treburi, m-am scăldat în această bucurie, am gustat-o pe îndelete, m-am jucat cu ea, am alintat-o, am mângâiat-o, am aruncat-o din braţe şi am prins-o ca pe copiii cei mici. Am strâns-o la piept şi am lipit-o de inimă. Îmi ţinea de cald, de frig, de foame şi de sete. Îmi ţinea de lumină. Îmi ţinea de urât.

Aşa s-au scurs câteva zile în care mi-am mestecat bucuria, bucătură cu bucătură, înghiţind-o încet, cu grijă să nu se termine. Câteva zile în care sufletul meu a surâs, a fost fericit, s-a încălzit la flacăra ei. Nici foame nu mi se mai făcea, nici sete, nici somn, nici lene.

Iar când îmi aduceam aminte că e noapte târziu, un jind usturător îmi cuprindea inima, voiam să ajung mai degrabă zorii de zi, ca să-mi regăsesc comoara alcătuită din bucăţi zidite precum cărămizile prinse-n mortar. O bucurie alcătuită din cuvinte. Din cuvinte şi lacrimi. Din surâsuri înlăcrimate, o beţie fără să fi atins anafură cu buzele. O dogoare urcând din piept spre obraji, ţâşnindu-mi din ochi, o dată cu lacrimile de recunoştinţă.

Dar la un moment dat mi-am zis :

„Nu e drept să mă înfrupt singură din această bucurie. Ce-ar fi să împărtăşesc cu cineva această bucurie sfântă ţâşnind ca un izvor fermecat într-un deşert cu nisip arzător şi cu cenuşă?”

Dar, cu cine să mă bucur, căci nu aveam pe nimeni aproape? Şi am pus mâna pe telefoane, pe scrisori, pe apeluri încoace şi-ncolo.

-Vrei să te bucuri cu mine?

-Aş vrea, dar nu pot…

-Vino să ne bucurăm împreună…

-Nu pot, n-am timp, n-am chef de bucurie, n-am bani, nu pot să mă bucur…

Aşa sunau răspunsurile.

-Cine vrea să se bucure, să poftească la mine să-i dau bucurie, am mai făcut un apel disperat, în cele din urmă.

-Fugi de-acolo cu bucuria ta, de bucurie ne arde nouă?

Acestea au fost în mare parte răspunsurile celor cărora voiam să le împart bucuria mea, cel mai de preţ lucru de până atunci.

Şi totuşi, bucuria mă apăsa tot mai mult pe piept şi pe umeri, pe pleoape, pe buze, mă obseda. Nu mă gândeam decât la dânsa. Nu mai puteam s-o duc singură. Se lăsase prea greu pe sufletul meu şi se cerea împărtăşită.

-Ah, de-aş găsi măcar un suflet deschis, să primească prinosul meu de bucurie!

Dar toţi aveau foarte multe treburi urgente la serviciu, la şcoală, la o distracţie cu prietenii, acasă, la film, la plimbare, în toate locurile cu putinţă.

Bucuria mea risca să rămână neîmpărţită. Şi aşa, privind la ea, parcă se împuţinase, pălise, parcă se vestejise puţin, nici măcar nu mai era întreagă, avea un colţ sfărâmat. Devenise o povară. Îmi atârna pe umeri şi se făcea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, uneori îmi aluneca de pe umeri, se rostogolea şi eu trebuia s-o culeg şi s-o aşez din nou la locul ei.

Am încercat s-o ignor, să uit de ea un timp, s-o astup cu o învelitoare groasă, să o ascund sub pat, în dulap, în cămară.

Degeaba. Parcă era un făcut. Mă pândea. Stătea cu ochii pe mine. Şi când nu eram o clipă atentă, îmi sărea, ca o pisică-n spinare, apoi jos, se mângâia de picioarele mele, se prelingea pe trup, mă învăluia, devenea iar strălucitoare, neatinsă, din ce în ce mai provocatoare.

„Unde s-o azvârl? – m-am gândit exasperată. Cum să scap de ea, căci mă sufocă. Şi nu-i nimeni alături cu care s-o împart, s-o trăiesc, s-o consum. Nimeni nu are nevoie de o bucurie? De ce s-o mai am dacă nu pot s-o împart cu cineva?”

Îmi venea s-o sugrum, s-o nimicesc, s-o calc în picioare. Se insinuase atât de abil în mine, în trup, în viscere, în suflet, în minte, în inimă, eram doldora de ea, mi se aciuase ca un prunc care dădea mereu cu picioruşele incerte în pântecul vieţii. Îi simţeam pulsaţiile intime, inima bătând laolaltă cu a mea. Mă ameţea aşa de tare încât nu mai puteam merge pe stradă cu bucuria mea înăuntru.

Am vrut să uit de ea. Şi atunci am ascuns-o. Dar ea creştea în mine.

„Măcar de-aş putea s-o nasc” – mi-am spus şi în clipa aceea au început durerile facerii.

Ţipam, plângeam, mă zbăteam, clătinam capul, trupul mi se zgâlţâia în convulsii.

„Cel puţin aşa voi putea să o lepăd şi mă voi simţi mai uşurată”, mi-am zis, ceva mai liniştită. Dar oare ce se va întâmpla atunci? Voi uita de ea definitiv? Îmi va fi iarăşi dragă?

S-a născut în dureri aprige într-o dimineaţă, o dată cu aurora. Era nou-nouţă. Era frumoasă şi roză. Era mică dar creştea iar, văzând cu ochii, se rotunjea, era vioaie, zglobie, dădea din mâini şi din picioare.

„Toată lumea o va admira acum, mi-am spus, după ce s-au mai potolit durerile facerii. Vor veni la ea şi se vor uimi de frumuseţea, gingăşia şi sănătatea ei.”

Dara n-a venit nici de această dată nimeni să vadă nou-născuta. Am aşteptat o săptămână, o lună, un an. Bucuria mea creştea singură. Se juca în pătuţ, gângurea, surâdea, începuse să cunoască lucrurile din jur. Îşi ajungea sieşi.

Şi eu eram fericită. Am realizat că aveam un copil, o bucurie. Bucuria era copilul meu şi nu mai voiam să o împart cu nimeni. Voi trăi pentru ea, o voi apăra cu preţul vieţii mele, voi lupta pe baricade şi voi învinge.

Era însăşi raţiunea vieţii mele. Voi birui această nepăsare, această indiferenţă, această imensă lehamite.

Între timp bucuria crescuse, era domnişoară. Voia să se plimbe singură, în voie, pe malul lacului, la şosea, prin pădure. Învăţase trilul de păsări, freamătul frunzelor, vuietul valurilor, adierea de vânt în câmpie.

Voia să se dezlipească de mine şi să devină independentă, liberă, să trăiască pe propriile sale picioare.

Iar eu nu mai voiam s-o înstrăinez, nu voiam s-o scap din ochi, mă încăpăţânam s-o apăr, s-o protejez de privirile rele, căci mă învăţasem cu ea, ea era totul pentru mine.

Într-o zi mi-a zis :

-Plec de la tine să-mi caut norocul. Poate altundeva îmi voi găsi perechea şi voi fi fericită.

Mi-am luat rămas bun de la ea cu lacrimi şi îmbrăţişări. Mi-a mulţumit cuviincios că-i dădusem viaţă, că o crescusem aşa frumos şi că fusesem alături de ea şi, fluturându-mi o batistă prin faţa ochilor, şi-a luat rămas bun şi a plecat de la mine.

O caut de atunci neîncetat, pretutindeni. Şi parcă-mi clipoceşte-n auz râsul ei zglobiu, de făptură vioaie.

Într-o zi mi s-a părut că o văd în surâsul unui copil; altă dată a trecut chiar pe lângă mine în strălucirea din ochii unei perechi îndrăgostite.

Într-o seară am zărit-o-n tramvai lângă un proaspăt tătic, căruia i se născuse o fată.

Ştiu că n-am pierdut-o definitiv. Ea a trecut prin mine, ducându-se-n sus, mai departe, în alţii, care aveau nevoie de ea, în cei singuri, în cei care nu mai cred în nimic, în bolnavi şi săraci, în cei părăsiţi de speranţă.

Se strecoară tiptil în sufletul lor, ca o rază de soare, ca o adiere de vânt, ca o plăpândă lumină de candelă, ca un surâs, pe un obraz palid de fată…

O COMOARĂ NEPREŢUITĂ

Era odată un om care avea o comoară. Nici mare, nici mică, dar foarte preţioasă. O avea de când se născuse, copilărise cu ea şi o purtase cu grijă, de mic, toată viaţa. Comoara crescuse, cum s-ar spune, o dată cu el. Se dezvoltase frumos şi ajunsese neasemuit de gingaşă. Oriunde se ducea, omul o lua cu sine. Nici noaptea nu se despărţea de comoara lui, protejând-o, învelind-o, îngrijindu-se de ea cu multă atenţie, ca un părinte faţă de odrasla sa preaiubită, pentru că o iubea din toată inima şi trăia numai pentru dânsa.

Şi, de câte ori se mutase în alt oraş cu serviciul, bineînţeles că prima grijă era, să-şi transporte comoara, s-o aibă cât mai aproape, sub ochi, sub pieptar, lipită de inima sa.

Astfel, comoara înmulţindu-se, devenise uriaşă şi de la o vreme, omului îi venea foarte greu s-o mai care cu dânsul, căci îmbătrânise şi se simţea cam nevolnic. Dar nici n-o lăsa părăsită în ruptul capului, căci rămăsese singura lui avere, după ce pierduse totul în viaţă : şi casă şi familie şi serviciu şi prieteni şi rude.

Atâta mângâiere avea şi el când comoara se dezvăluia în faţa ochilor săi, în toată splendoarea. Omul îşi făgăduise în tinereţe să nu se despartă de ea niciodată.

De la un timp, omului îi veni o idee : „Ce-ar fi să mai dau puţin din ea, poate mi-o fi mai uşor, decât s-o duc singur?”

Zis şi făcut. Într-o zi de sărbătoare se duse omul cu comoara la un târg unde se vindeau fel de fel de minunăţii, de nu-ţi venea să crezi ochilor.

O aşeză el pe o tarabă şi-şi aştepta clienţii, îmbiindu-i cu preţioasa comoară.

Târgoveţii, fiecare cu treburile şi necazurile lor, treceau grăbiţi cu saci în spinare, cu baloturi cu paie la subsiori, cu desagi uriaşe în mâini, şi nu- luară în seamă comoara care strălucea pe tarabă luminând totul în jur, deşi era o zi tare mohorâtă. Dar, fie că omul nu ştia să-şi vândă marfa, fie că nu era una din acelea care să te tragă de mânecă, ci, mai curând, era o comoară tainică, misterioasă, la prima vedere nu valora chiar nimic, ci, numai o dată dezvăluită, strălucea mai aprins decât toate pietrele preţioase adunate la un loc, omul aştepta de o jumătate de zi în zadar şi nimeni nu-i aruncase nici măcar o privire.

Se vede că această comoară era numai pentru cine avea ochi de privit, fireşte. Pentru că, una e să priveşti, alta e să vezi şi altceva să te uiţi cu luare aminte.

Însă, oamenii, de obicei, nu au vreme pentru descoperit comori ascunse. Ei vor numai ceea ce le suceşte minţile şi le aprinde simţurile. Unii care se învârteau fără nici o treabă pe acolo, din neatenţie sau chiar din rea voinţă, o călcară-n picioare, chiar încercând s-o murdărească. Alţii îl înghiontiră pe stăpânul comorii, spunându-i să plece de acolo, căci le încurcă treburile şi locul.

Omul se necăji pentru că rămăsese cu comoara plocon şi nimeni nu voia s-o compere, dar mai apoi, chibzuind, îşi spuse că aşa îi fusese dat lui, să-şi poarte comoara ascunsă, nebăgată de nimeni în seamă.

Întâlni pe drumul de întoarcere mai mulţi cunoscuţi care şi ei se îndreptau spre târg, unii să cumpere, alţii să vândă, alţii, doar să se afle în treabă.

Îi îmbie la comoară, dar pas! Oamenii nici măcar nu voiau s-o privească şi chiar refuzau să-l mai asculte, întorcându-i spatele.

Se făcuse noapte deja şi omul tot mai căuta cumpărători sau chiar oameni binevoitori cărora ar fi putut să le încredinţeze comoara ca să aibă grijă de ea, pentru când el nu va mai fi în stare, cu alte cuvinte, să le-o împărtăşească, să-i înveţe cum s-o privească şi cum s-o facă să se dezvăluie în faţa lor în toată splendoarea.

Dar nici măcar pe degeaba nu reuşi s-o dea omul nostru. Acum ar fi plătit el pe cineva care să devină stăpânul comorii şi s-o îngrijească la fel de bine, căci omului i se rupea inima de durere că nu mai era în stare s-o gospodărească.

Nimănui, dar nimănui în lumea aceasta nu-i păsa de preţioasa comoară. Nimeni n-o voia, nici măcar cu de-a sila plecau grăbiţi şi învârtoşaţi la inimă, astupându-şi ochii şi urechile.

Omul o împachetă cu grijă, oftând şi plecă stingher, pe un drum, în noapte. Merse ce merse şi, după un timp îi răsări în cale o bisericuţă.

„Am să intru puţin să mă încălzesc şi poate voi găsi un suflet binevoitor să mă primească pe mine şi comoara mea nepreţuită”, gândi omul.

Ajuns la uşa din lemn masiv a bisericii, o împinse puţin şi se strecură înăuntru, unde ardeau câteva candele slabe.

Se îndreptă pe vârfuri ca să nu tulbure liniştea icoanelor, până la unul din altare, deasupra căruia trona o cruce de lemn şlefuit, cu Cristos răstignit.

Omul îngenunche şi plânse, spunându-şi necazul. Se rugă astfel :

-Doamne, nimeni nu vrea darul acesta al meu. Şi am trudit la el toată viaţa, l-am îmbogăţit, l-am preţuit mai mult decât orice. Toţi mă refuză. Am venit aici, la Tine. Ia Tu, primeşte această comoară, căci Tu vei şti ce să faci cu ea, mie nu-mi mai trebuie.

Şi o aşeză la piciorul crucii de lemn, printre alte podoabe, între două candele.

Deodată auzi o voce tainică :

„Dă-mi mie acea comoară. Îmi trebuie! Puţini oameni au comori asemenea ţie. Şi ei nu înţeleg asta. Încredinţeaz-o mâinilor mele şi voi şti eu ce să fac cu ea.”

Omul tresări, apoi răsuflă uşurat şi o depuse acolo.

Se mai rugă un timp, apoi, cu sufletul ca un fulg, părăsi lăcaşul.

Mergea încotro îl purtau picioarele obosite. Nici nu privea bine pe unde calcă pentru că demult se făcuse noapte afară şi-n inima sa, acum rămasă pustie, fără comoară.

Un singur gând îl mai anima pe pribeag. Poate, cineva, într-o zi, o va găsi, la picioarele crucii şi o va duce cu el mai departe.

Rătăcind aşa pe cărări neştiute, în noapte, nici nu observă că o umbră fugară se ţinea după dânsul. Omul nu era din fire fricos, dar grăbi pasul.

Din urmă, un străin ca şi el, se apropie de dânsul şi-i glăsui :

-Frate, vreau să-ţi destăinui ceva, căci nu am pe nimeni altcineva să-i vorbesc. Astă seară eram în grea cumpănă. Un necaz grozav se abătuse asupra familiei mele. Nevasta m-a trimis de îndată la biserică să mă rog şi să cer mângâiere la Domnul. Ajuns acolo, am găsit lângă cruce o comoară. Era tocmai ce-mi trebuia, căci aveam mare nevoie de dânsa, ca să pot ieşi din impas. Dintro dată s-au limpezit toate apele şi mintea mi s-a luminat. Dumnezeu îmi trimisese, chiar în astă noapte, ceva mai de preţ decât aurul : o sfântă învăţătură. O pildă amară de sfinţenie şi de dăruire sufletească. Şi am înţeles că toate comorile lumii nu valorează nimic pe lângă comoara ascunsă discret a sufletului. Mă duc repede să o împărtăşesc şi familiei mele. Te las cu bine şi îţi doresc să ai parte şi dumneata de asemenea dar, care nu ţi se dă, decât o dată în viaţă…

Şi străinul se făcu nevăzut, ca şi când n-ar fi trecut pe acolo niciodată…

Abia atunci omul nostru înţelese : dăruindu-şi comoara, dobândise ceva cu mult mai de preţ. Vă las pe voi să aflaţi ce…

*******************

Data: 17.04.2010 – 18.04.2010

Loc: Muzeul Literaturii Romane Iasi

Organizator: MUZEUL LITERATURII ROMÂNE IAŞI

Telefon: 0232 410340

Fax: 0232 213210

Email: muzeul_lit_iasi@hotmail.com

Site: http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro

MUZEUL LITERATURII ROMÂNE IAŞI

0232 410340; TEL./FAXSTR. V. POGOR NR. 4, 0232 213210

E-mail: muzeul_lit_iasi@hotmail.com – www.muzeulliteraturiiiasi.ro

700110 – IAŞI – ROMÂNIA

CONCURSUL NAŢIONAL „ION CREANGĂ“

DE CREAŢIE LITERARĂ – POVEŞTI

IAŞI, 17 – 18 Aprilie 2010 (ediţia a XVII-a)

Ion Creanga – (1837 – 1889)

Muzeul Literaturii Române Iaşi, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor – Filiala Iaşi, organizează la Muzeul „Ion Creangă“ (Bojdeuca), în zilele de 17 – 18 Aprilie 2010 – Ediţia a XVII-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – POVEŞTI.

La acest concurs pot participa, indiferent de vârstă, creatorii care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor (inclusiv din Basarabia şi Bucovina, precum şi românii care trăiesc pe toate meridianele).

Manuscrisele (maximum 15 pagini), dactilografiate la 2 rânduri, în 5 exemplare, vor fi însoţite de un motto. Numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon se vor afla într-un plic sigilat – pe care va fi scris acelaşi motto şi menţiunea „Pentru Secţiunea copii“ sau „Pentru Secţiunea adulţi“.

Textele care nu se vor încadra acestor rigori nu vor fi luate în consideraţie.

Concurenţii vor expedia lucrările până la data de 27 martie 2010 (data poştei) pe adresa: Muzeul „Ion Creangă (Bojdeuca), str. Simion Bărnuţiu, nr. 4, Iaşi, cod 700118 -Tel. 0747499488 sau 0232-272944.

Juriul, format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, va acorda următoarele premii în ziua de 18 aprilie 2010, în cadrul manifestărilor organizate de Muzeul Literaturii Române Iaşi, la împlinirea a 92 de ani de la inaugurarea BOJDEUCII ca prim Muzeu Literar Memorial din România !

Informaţii suplimentare la telefon: 0232 410340; 0232 213210

sau la adresele: muzeul_lit_iasi@hotmail.com – www.muzeulliteraturiiiasi.ro

Ca fantoma peste codrii si ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Stefan,

Dar de luna si izvorul ingan soapte de alean,

Atunci vesnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de arama geniul Mihai Eminescu!”

Caci din dorul multor vise ce-au trecut inspre morminte,

Reinvie Duhul geniu cu chip candid si cuminte!

“Auziti fosnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce in taina un altar duios asterne!”

“Auziti clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe cand raza lunei blonde valurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultati soapta cea de noapte ca un suier,

Pare-a fi cornul lui Tepes sau a Iancului trist fluier!

Falfait de aripi multe bat in aier nascand duh,

Da, priviti cum pe o raza se coboara din vazduh,

Blandul si etern Luceafar in izvor sa se priveasca!

Pare trist cuprins in neguri, insa ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul isi sapase loc!

Codrul cetina si-o pleaca cu frunza pan-la pamant,

Doar stia batranul Codru a lui Eminescu , Cant”.

Duhul luand chipul lui Eminescu, zise:

“…Ce te legeni, codrule,

Fara ploaie, fara vant,

Cu crengile la pamant?”

Codrul raspunde:

“De ce nu m-as legana,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creste,

Si frunzisul mi-l rareste!

Bate vantul frunza-n dunga,

Cantaretii mi-i alunga;

Bate vantul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

“Vuiet lung purtat pe maguri duc ecourilor vesti,

Trezind codrii ce-mpresoara un satuc, la Ipotesti!

Apoi spre Ardeal dau semne sa-l anunte pe Vulcan,

Ce domneste peste Crisuri si in sangele-ardelean!

Marea valurile-si umfla, iar oglinda lor albastra,

Zugravea blandul Luceafar, sfant in poezia noastra!

Pe al Crisului mal verde rasari un monument!

Putna-n clopotul de-arama il vesti intr-un moment!

Iar Suceava se trezeste la a Codrului chemare,

Presimtind marimea clipei ce strafulgera prin zare!”

Cerul stelele-si aprinde ca in vremi de odinioara,

Luna dupa brazi si-arata chipu-i blond ca de fecioara,

Vaile-si revarsa ceata si-o intind peste campie,

Pregatind-o pentru Soare s-o prefaca-argintarie!

Insfarsit, Codrul intreaba cu-a lui vesnica marire:

“…Spune Duh frumos, in versuri, cea mai dulce amintire!”

Duhul lui Mihai Eminescu sopteste:

“Fiind baiet paduri cutreeram,

Si ma culcam ades langa izvor,

S-aud cum apa suna-ncetisor;

Un freamat lin trecea din ram in ram,

Si un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopti intregi am mas’

Bland inganat de-al valurilor glas”.

In poieni izvoare susur cu-al lor glas chemand simbolic,

Pe cand cantul unei mierle suna grav si melancolic!

O priveliste de noapte cand doar ingerii si duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin inaltele vazduhuri,

Caci Poetul nostru geniu un Luceafar va ramane,

Iata, Duhul se indreapta spre stiutul izvor tainic!

Ajuns langa izvor, Duhul intreaba:

“Ce soptesti atat de tainic,

Tu izvor de canturi dulci,

Repezind balaia unda,

Floarea tarmului o smulgi;

Si o duci, o duci cu tine,

Vajaind incet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine stie unde-o ascund?”

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

“Se bate miezul noptii in clopot de arama,

Si somnul vames vietii nu vrea sa-mi ieie vama,

Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte,

S-asaman intr-olalta viata si cu moarte,

Si cumpana gandirii si azi nu se mai schimba,

Caci intre amandoua sta neclintita limba”.

Izvorul raspunde:

“Tu niciodata n-ai lipsit, ca luna ce luceste,

Lumini in noapte aducand prin albele ferestre,

De vrei aminte sa-ti aduci, -ci stiu ca n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tau frumos ce eu l-am ascultat”.

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

“Cand amintirile-n trecut,

Incearca sa ma cheme,

Pe drumul lung si cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Si azi aceleasi stele,

Ce-au luminat atat de des,

Induiosarii mele.

Si peste arbori rasfirati,

Rasare blanda luna,

Ce ne gasea imbratisati,

Soptindu-ne-mpreuna.

A noastre inimi isi jurau,

Credinta pe toti vecii,

Cand pe carari se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au, oare, atata dor,

In noapte sa se stinga,

Cand valurile din izvor

N-au incetat sa planga?

Cand luna trece prin stejari,

Urmand mereu in cale-si,

Cand ochii tai, tot inca mari,

Se uita dulci si galesi?

Poezia, in chip de Porumbita:

“Oh, simt codru cum invie, vaile-s de farmec pline,

Zarea-i inmuiata-n farmec si-n parfumuri de sulfine,

Rauri si izvoare picur cercand marea simfonie,

Pregatind divina orga a maestrului ce-nvie,

Caci asemenea luminii stelei cea de mult apusa,

Azi ajunge, se rasfrange trezind romaneasca muza!

Tu, Luceafar, ce lasat-ai viata l-al meu san sa steie,

Vesnic peste Tara-ti draga ca lumina sa scanteie,

Hai, arata-te-n marire, sa-ti privesc ochii tai mari,

Spune-ne povesti cu zane, cu par blond si buze tari;

Cu averi ce macinara multe suflete hoinare,

Cand nebuna si trudita viata omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pan-la Tisa cea romana,

Neamul nostru sa se tina strasniceste mana-n mana!

Iar ceasornicul urmandu-si lunga timpului carare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumanare,

Si dormeai la sanu-mi dulce ca-n campii la Ipotesti,

Visand versul, ochi albastrii ca si stelele ceresti.

In poem daltuiai boiul cel mladiu ca de fecioara,

De-am ramas si azi intocmai cum eram odinioara!

Hai, sopteste-mi, ca mi-e sete si de dorul tau ma pierd,

Tu sa-mi spui povesti cu zane si eu fruntea sa-ti dezmierd!”

Deuhul lui Mihai Eminescu raspunde:

“O, dulce inger bland,

Cu ochi uimiti de mari,

La ce mai reapari,

Sa-ngreui al meu gand?

Ca no-i mai auzi,

Ca-mi amintesti v’o zi,

Din viata mea de sat!

Mai poti sa-ti amintesti,

Cum noi umblam desculti

Si tu stateai s-asculti,

Duioasele povesti?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

In lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

V

Dar azi, cand se parea,

Ca-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai aratat,

Ca-n tineretea mea,

Suflarea ta usor,

Zburat-au racorind,

Si reintinerind,

Intaiul meu amor”.

In argintul diminetii auroase raze scapar,

Tremurand de dor se urca inspre cer blandul Luceafar,

El privind cu nostalgie cum straluce valul marii,

Reincepe melancolic, genial versul Cantarii:

“A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesti,

O prea frumoasa fata;

Si era una la parinti,

Si mandra-n toate cele,

Cum e Fecioara intre sfinti,

Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti,

Ea pasul si-l indreapta,

Langa fereasta, unde-n colt,

Luceafarul asteapta.

Privea in zare cum pe mari,

Rasare si straluce,

Pe miscatoarele carari,

Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mani,

Astfel dorinta-i gata,

El iar, privind de saptamani,

Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima,

Visand ale ei tample,

De dorul lui si inima,

Si sufletu-i se umple!”

Pentru cititor:

Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

raspunde, sunt versuri reale ale Poetului nostru national,

Mihai Eminescu.