Jianu Liviu-Florian:A ridica pe cel căzut…
Atunci Te-ai prăvălit sub bici,
Sfârşit, cu crucea Ta, cu tot,
Şi n-ai putut să Te ridici,
Ca de pe cruce să spui: “Pot!”
Cădeau sudalmele şuvoi,
Şi bicele pe cărnuri goale,
Dar Dumnezeul de Apoi,
N-avea putere să se scoale –
Şi-ai fi rămas acolo-n drum,
Un Hrist ce nu putea să urce,
De n-ar fi fost un om de fum,
Să-Ţi ducă crucea, către cruce -
Pesemne-avem un rost mereu –
Noi, oameni, care veşnic cer –
Să-L ajutăm pe Dumnezeu
Să-şi ducă crucea până-n cer –
27 ianuarie 2010
Excelentă poezie!
Ea înmănunchează o întreagă teologie!
Dumnezeu se slujeşte de om pentru Opera Sa. Oare Dumnezeu nu are destulă putere pentru a-şi duce singur povara? Ba da…dar ne oferă acest unic privilegiu de a-I fi FRAŢI DE CRUCE.
A fi frate de cruce cu Iisus Hristos e o demnitate cât se poate de înaltă, chiar mai înaltă decât cea de împărat sau de rege. Pentru că, Iisus Hristos, nu a apelat la om (creatura Sa), Regele regilor fiind, ci, doar atunci, când, în ipostaza de om, chinuit, bătut, scuipat, jignit, biciuit, gol şi sărac, a vrut să ni se asemene întrutotul, în afară de păcat.
Ce dovadă mai mare de iubire decât aceasta?
Ne-a oferit Crucea lui, s-o ducem, pentru că şi El şi ajută să ne ducem propria cruce.
Dacă am înţelege aşa cum trebuie acest mister!
Cine-i refuză Crucea, nu va avea parte de ajutor în clipa când va cădea sub povara propriei cruci.
Cezara Ad.