PĂSTORUL MIORITIC

Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,
Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,
De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,
Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.

De mii de ori, în veacuri, urcat-a către munte
Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,
Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită
În fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.

La tânguiri de bucium a fost la datorie
Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,
De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,
De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.

Aşa trecut-a lumea, cu bine şi cu rău,
Din vremile bătrâne e cap la neamul tău,
Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane,
Că-i pulbere de stele, şi-apoi… e-un simplu IOANE.

                        ***
Din vremile bătrâne e cap la neamul tău
Şi lumea a trecut-o, cu bine şi cu rău,
Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele,
Să-şi păstorească turma prin pulbere de stele.

LĂZILE DE ZESTRE

În lăzile de zestre zac comori
Înnobilate-n timpuri, de vecie,
La ele ne-am întors de-atâtea ori,
Când ne-am adus aminte de pruncie.

Îmi stau cuminţi, acolo miruite,
Păstrând în ele vremuri şi vecia,
Podoabe dragi ce fost-au rânduite
De bunii mei, să-şi poarte măreţia.

În ele s-au simţit nemuritori,
Când au ştiut că, dacă mi-s purtate,
Al neamului trecut îl duc şi îs datori
Să-l lase la urmaşi, pe mai departe.

Acolo-i dor şi multă suferinţă,
Cu vise şi speranţe înşelate,
Cel drum scoborâtor din Mioriţă,
Fior şi umilinţe îndurate.

Şi bucurii cusute într-o floare,
Cu gând curat şi fală măsurată,
Tristeţea înnegrită în culoare,
Şi viaţa cu-ale sale încă toată.

                  ***

Aceste ale noastre începuturi
Se vor topi, încet, în grea uitare,
S-or risipi în cele patru vânturi,
De n-or găsi în suflet căutare.
     ICOANA CASEI PĂRINTEŞTI

Când m-am dus pe-a vieţii valuri, lumea toată înfruntând,
Am luat icoana casei în sămânţa unui gând,
Leac mi-a fost cea amintire când am dat de rău şi greu,
Ea puteri a pus în mine, întărindu-mă mereu.

Eu crescut-am, ea, bătrâna, tot se-apleacă peste lume,
Dar în sufletu-mi rămâne, ca o tainică minune,
Cuibul cald, ce cu blândeţe mi-a moşit copilăria,
Iar acum, în ceasul serii, tot mi-o cată veşnicia.

Adunat-a-n al ei suflet, sufletele noastre toate,
Truda, dragostea curată, vii speranţe-nlăcrimate,
Griji ascunse şi amarul vieţilor ce-n ăsta loc
Mi s-au frânt în deznădejde, s-au avutu-mi-au noroc.

Rugi ’nălţate la Măritul, tot cerşind bunăvoinţă
Şi iertare la păcate, toate-n plânset şi-n căinţă,
Bucurie şi-mplinire, pe întinsa ei cărare,
Toate au făcut din dânsa clipă dulce de visare.

Casă dragă părintească, cuibul purtător de sfânt,
Te voi ţine nemurită, prinsă-n umbra unui gând,
Fiindcă tu, icoana vieţii, eşti întorsul în pruncie
Ca pe-o insulă de pace, miruită cu vecie.

Tags: insula, mioritic