CUVIOASA MUCENIŢĂ EUDOCHIA

1 MARTIE

Tânăra era frumoasă

Şi-atrăgea la ea acasă

Mulţi bărbaţi ce o doreau

Şi, desigur, o plăteau.

În Liban fiind născută,

Devenise cunoscută,

Pentru viaţa depravată

Şi averea adunată,

Şi prin ţările vecine.

Auzea destul de bine

Dintr-o casă-apropiată

O cântare minunată,

Rugăciuni înălţătoare,

Sufletului alinare.

Pustnicul Ghermano-avea

Un sălaş pe lângă ea.

Zi de zi le-a ascultat,

Până când i s-a muiat

Sufletul de bucurie

Şi-a dorit mai mult să ştie.

Pe Ghermano, aşadar,

L-a rugat să-i spună clar

Cum să facă să se-ndrepte

Pe-ale vieţii drumuri drepte.

După câte a aflat,

La averi a renunţat,

Robii şi-a eliberat

Şi curând s-a botezat.

Repede s-a dat de ştire

Că a mers la mănăstire,

Că trăieşte-n pocăinţă,

Cu a Domnului credinţă.

Prinsă-a fost de împărat,

Însă, când a ascultat

Cum aceasta i-a vorbit,

Repede s-a îmblânzit.

Încă fost-a cercetată

De un dregător îndată

Şi la chinuri mari fu pusă,

Însă nu a fost răpusă.

Foarte împresionat,

Chiar şi el s-a botezat.

Următorul dregător,

Mult mai înspăimântător,

A ucis-o-n chinuri grele.

Nu s-a speriat de ele.

Demnă ea le-a suportat

Şi la cer s-a înălţat.

SFĂNTA DOMNINA, CEA DIN TIR

1 MARTIE

Astă sfântă s-a născut

Într-un neam preacunoscut,

Credincios şi înstărit.

De copilă a trăit

Dăruindu-se pe sine

Lui Hristos, având ruşine

Faţa ei să şi-o arate

Şi, cu lacrimi necurmate,

Foarte rar, puţin vorbea.

Aspre haine doar avea,

Care îi acopereau

Corpul şi nu permiteau

Niciun pic văzut să fie.

Nimeni faţa să nu-i ştie,

O broboadă îşi punea

Peste cap, ce-acoperea

Şi figura. Dar astfel

Nici ea nu avea defel

Cunoştinţă cum sunt cei

Trăitori în preajma ei.

O colibă şi-a clădit

Şi în ea a vieţuit,

Astfel ea fiind vecină

Cu-a familiei grădină.

Chiar cum ziua se ivea,

Rugăciunea-şi începea,

În biserică-aducând

Slavă Lui Iisus, nevrând

Altă hrană niciodată,

Numai linte înmuiată.

De aceea tot slăbea,

Dar ea asta chiar dorea.

Astfel că, într-un sfârşit,

Loc în Cer ea şi-a găsit,

Cum visase foarte des,

Lângă Mirele ales.

SFÂNTUL AGAPIE, SIHASTRUL

1 MARTIE

Stând într-un aşezământ

De la Muntele cel Sfânt,

Ucenic fiind, făcea

Ascultare şi avea

În acea împrejurime

Un lăcaş, Sfânta Treime,

Unde permanent mergea

c-un monah de se-ntâlnea.

Până-n Athos s-au extins

Turcii şi pe el l-au prins.

În Magnezia l-au dus

Şi, în lanţuri, a fost pus,

Doisprezece ani la rând,

Să muncească, până când

Sfânta Maică-a ascultat

Ruga lui. S-a arătat

Într-un vis şi i-a vorbit

Să se-ntoarcă, negreşit,

La părinte. Deşteptat,

Lanţurile le-a aflat

Lângă el. Eliberat,

Cale liberară-a aflat,

Dar, crezând că a fugit,

Preotul l-a sfătuit

La stăpân el să se-ntoarcă,

Datoria să şi-o facă.

Iar acesta s-a mirat

Când în faţa lui a stat

Şi i-a spus cum s-a-ntâmplat.

Cei doi fii el şi-a luat

Şi la Athos au plecat,

Cu Agapie. Au stat

Câte zile-au mai trăit.

Ei botezul au primit,

S-au călugărit toţi trei,

Ddomnului slujind şi ei.

FÂNTUL SFINŢIT MUCENIC TEODOT,

EPISCOPUL DIN CIRENA CIPRULUI

2 MARTIE

Din părinţi creştini născut,

Teodot a cunoscut

Perioada de urgie,

Ce adusă-avea să fie

De Licinius, păgân

Ce s-a dovedit hapsân

Împărat şi doritor

Să le dea creştinilor

Cât mai multă suferinţă,

Să renunţe la credinţă.

Susţinea că se cuvine

Idolilor să se-nchine.

Cum în Cipru stăpânea

Un păgân, îl susţinea.

Împreună îi vânau

Pe creştini şi-i torturau.

Sfântul Teodot trudea

Ca episcop şi-ndrăznea

Pe oricare-nchinător,

Dar şi pe-mpăratul lor,

Pe Licinius, să-i certe.

Nu putea să i se ierte

O asemenea-ndrăzneală.

Pus a fost la o reală

Schingiuire. De un pat

Mai întâi a fost legat,

După care-a fost strujit.

În şiroaie a ţâşnit

Sângele din corpul său.

Fu bătut nespus de rău,

Însă nu s-a sinchisit,

Nici atunci când l-au silit,

Cu piroane în picioare,

Să alerge. Ca urmare,

Pat de fier au folosit,

Ce fusese înroşit.

De acesta l-au legat,

Dar el tot n-a renunţat

La credinţa ce avea.

Dimpotrivă, le spunea

Celor care-l osândeau

Că şi dacă îl zdrobeau,

Tot va crede în Iisus.

Într-o temniţă-a fost dus,

Şi acolo el a stat

Până ce alt împărat,

Constantin cel credincios,

Slujitor al Lui Hristos,

Prigonirea a oprit.

Constantin a poruncit

Ca din temniţă să-l scoată,

Pentru ca astfel să poată

Oamenii să păstorească

În credinţa creştinească

Şi episcop a rămas

Până-n cel din urmă ceas.

SFÂNTUL MUCENIC ISIHIE, OMUL ÎMPĂRATULUI

2 MARTIE

Maximilian cel rău,

Cum avea în jurul său

Credincioşi întru Iisus,

Foarte supărat, le-a spus

Că onorurile toate

La palat le sunt luate

Şi pedepse le va da,

Dacă nu s-or lepăda

De credinţa ce aveau.

Printre mulţi ce preferau

Umilinţa pământească

Pentru lauda cerească,

Se găsea şi Isihie,

Care a ales să fie

Dezbrăcat, batjocorit,

Magistratul cel cinstit

Ajungând rândaş de rând.

Haine doar din păr purtând,

Fără mâneci. Întrebat

Isihie de-mpărat

Dacă nu se ruşinează,

A răspuns că el visează

Doar la cinstea lui Hristos.

Împăratul, furios,

Doritor să-l pedepsească,

S-a grăbit să poruncească

Omorât să fie el,

Însă nu în orice fel,

Ci de gât i s-a legat

Piatră grea şi, aruncat

Într-un râu apropiat,

Isihie s-a-necat.

SFÂNTUL MUCENIC TROADIE

2 MARTIE

De prin Neocezareea,

A trăit în vremea ceea

Când creştini se omorau

Pentru că-n Iisus credeau.

Chiar copil, a suferit

Cazne grele şi-a murit

Fără ca să fi cedat,

Bun exemplu de urmat.

Pe un munte-apropiat,

Se-ascunsese un bărbat.

El Grigorie avea

Nume şi putea vedea

Chinurile grele, toate,

Ce lui Troadie-au fost date,

Iar vedenia ce-avea

Bucuros o povestea

Celui ce era cu el,

Un diacon şi, astfel,

Dovedea cu-al său cuvânt

Că şi el era un sfânt.

Pe copilul minunat

L-a văzut cum s-a-nălţat

Dănţuind, preafericit,

Către Domnul său iubit.

SFINŢII 440 DE MUCENICI

2 MARTIE

Roma când au atacat,

Logobarzii au luat

Robi creştini. Ei cultivau

Zonele ce-o-mprejmuiau.

Cum la idoli se-nchinau,

Şi pe robi îi obligau,

De asemeni, să jertfească,

După legea păgânească.

Patruzeci de toţi erau

Cei robiţi şi refuzau

Păgânescul obicei.

Nici măcar să guste ei,

Jertfele ce s-au făcut,

Cei creştini măcar n-au vrut.

Mucenici au devenit,

Căci de sabie-au murit.

Multă vreme n-a trecut

Şi păgânii au făcut,

Încă, robi, vreo patru sute.

Presiuni au fost făcute

Şi cu ei. Ne-nduplecaţi,

Au sfârşit la fel, tăiaţi.

Mucenici ai Lui Iisus,

Ne privesc acum de sus.

SFÂNTA EUTALIA

2 MARTIE

Eutalia avea

Mamă care se numea

Tot la fel şi nu găsea

Leacul care-i trebuia

Bolii ce o chinuia.

Au venit în vis la ea

Trei sfinţi mucenici. I-au spus

Că, de crede în Iisus,

Vindecată ea va fi,

Încă, se va mântui.

A cerut să fie-ndată,

Ca şi fiica, botezată.

După ce s-a botezat,

Boala i s-a vindecat.

Dar, când fiul a aflat,

S-o sugrume-a încercat.

De o slugă-a fost salvată.

Sfânta, foarte indignată,

Pe-al său frate l-a certat.

Când acesta a-ntrebat

Dacă e şi ea creştină,

Sfânta a răspuns senină

Că şi ea e botezată.

A bătut-o dezbrăcată

Şi, să fie ruşinată,

Unei slugi a fost ea dată.

Însă ea s-a tot rugat

Şi vederea i-a luat

Dumnezeu acelui care

A primit însărcinare

Trupul să i-l pângărească.

Aspru vrând s-o pedepsească,

De frăţie a uitat,

Însuşi el i-a retezat

Capul sfânt, făcând din ea

Muceniţă, cum dorea

SFÂNTUL MUCENIC CVINT,

FĂCĂTORUL DE MINUNI

2 MARTIE

Frigian, el a plecat

Într-un sat şi-a ajutat

Pe aceia necăjiţi,

De’orice bun fiind lipsiţi.

Prins a fost şi îndemnat

Să jertfească. A scăpat

Şi în pace-a fost lăsat

După ce l-a vindecat

Pe mai marele păgân

De un demon ce, stăpân

Peste el, îl chinuia.

Iarăşi prins, el se găsea

Când cutremur s-a făcut

Şi toţi idolii-au căzut

La pământ. S-au speriat

Temnicerii şi-au lăsat

Slobod şi pe prinsul lor.

Dar venind conducător

Foarte superstiţios,

Pentru robul Lui Hristos

Ordine au fost iar date,

Ca să-i fie sfărâmate

Oasele picioarelor.

Dar, după zdrobirea lor,

Cu-ajutor de la Hristos,

S-a făcut iar sănătos.

Oasele s-au reparat

Şi el iarăşi a umblat

Timp de zece ani, făcând

Mari minuni şi ajutând

Pe săraci şi pe sărmani,

Uneori chiar pe duşmani.

SFINŢII MUCENICI EUTROPIU, CLEONIC ŞI VASILISC 3 MARTIE

Loc de baştină-au avut

Unul foarte cunoscut,

Pontul Capadochiei.

Rude bune între ei,

Primii doi fiind chiar fraţi,

Ei erau apropiaţi

Şi de sfântul Teodor

Tiron, tot din neamul lor.

Împreună-ntemniţaţi,

Sfinţii fost-au cercetaţi.

Foarte aspru schingiuit,

Teodor a şi murit,

Iar cei trei, întemniţaţi

Au rămas şi-au fost “uitaţi”

Multă vreme, până când,

Dregătorul nou, având

Sarcină să-i cerceteze,

Poate să-i elibereze

Pe aceia care-au stat

De un timp îndelungat,

Când au fost la el chemaţi

Şi, desigur, întrebaţi

Dacă nu s-au răzgândit,

Fiecare a hulit

Idolii şi pe acei

Care mai credeau în ei

Şi niciunul n-a dorit,

Când li s-au făgăduit,

Funcţii mari, de dregători,

Spre a fi închinători

Idolilor. Pedepsiţi

Ei au fost şi schingiuiţi,

Eutropiu cel mai tare.

Se credea c-acesta are

Darul de vrăjitorie,

Doar aşa putând să fie

În credinţă neclintit.

Pentru el s-a stabilit

O bătaie foarte rea.

Carnea i se desprindea

De pe oase. Au turnat

Peste ei, imediat,

Smoală bine-nfierbântată,

Dar a fost ea suportată.

Iar au fost întemniţaţi,

După-aceea, obligaţi,

Artemidei, idol mare,

Ei să facă închinare.

Idolul s-a sfărâmat

După ce ei s-au rugat.

Acuzaţi aveau să fie

Că făceau vrăjitorie.

Fraţii astfel şi-au găsit

Pe o cruce-al lor sfârşit,

Răstigniţi, ca şi Iisus.

Vasilisc, la fel, a spus

Că doreşte să sfârşească,

Dar, nevrând să-i împlinească

O dorinţă-nălţătoare,

Spusă cu o voce tare,

Nedorind astfel să-i dea

Mângâierea ce-şi dorea,

Dregătorul a dispus

Iarăşi el să fie dus

Într-o temniţă. A stat

Până când s-au îndurat

Cei de-acolo să-l omoare,

Însă prin decapitare.

SFÂNTUL MUCENIC TEODORET

3 MARTIE

Împăratul Iulian

Apostatu-avea în plan

Pe creştini să-i urgisească.

L-a convins să-şi părăsească

Şi un unchi , ce anagnost

Al Bisericii a fost,

Iulian, credinţa. El,

Pentru asta, fel de fel

De odoare a primit,

Sa să fie răsplătit,

Foarte multe provenite

Din biserici, dăruite

Chiar de Constantin cel Mare,

Devenind şi unul care

Pe creştini îi prigonea.

Sfântul singur rămânea

Ca să-l propovăduiască

Pe Iisus şi să-ntărească

Pe aceia ce credeau.

Dar păgânii îl voiau

Pe acesta-n închisoare.

L-au închis şi caznă mare

Lui Teodoret i-au dat,

Până când au refuzat

Şi călăii să-i mai dea

Schingiuire-aşa de grea.

În Oronte aruncaţi,

Au murit ei înecaţi.

Şi mai tare, Iulian,

Un adevărat tiran,

Peste sfânt s-a năpustit

Să jertfească. Un sfârşit

Foarte crud le-a proorocit

Sfântul, ce adeverit

Mai târziu s-a dovedit,

Apoi moartea a primit.

SFÂNTA PREACUVIOASĂ PIAMUN, FECIOARA

3 MARTIE

Sfânta Piamun trăia

Lângă Alexandria,

Într-un sat micuţ, în care

Ea din in torcea fuioare.

Oamenii îi ocolea

Şi ca-ntr-un pustiu trăia,

Hrană consumând, sumară.

Ca o clarvizionară,

Consătenilor le-a spus

Că un un alt sat şi-a propus

Ca sătucul lor, mai mic,

Fără-a explica nimic ,

Să-l distrugă, ca să facă

Apa Nilului să treacă

Pe la ei. N-a acceptat

Să se ducă-n acel sat

Ca pe oameni să-i convingă

De-al lor sat să nu se-atingă,

Dar, în schimb,,, ea s-a rugat

Şi pe Domn l-a implorat

Ca dcreptate El să facă.

Când la fapte-a fost să treacă,

Toţi vecinii, înarmaţi,

Au plecat, dar nemişcaţi

Au rămas pe drum. Le-a dat

Domnul semn că s-a rugat

Piamun opriţi să fie.

Au trimis atunci solie

La fecioară-n sat, spre-a spune

Că prin sfântă rugăciune

Rău să facă, i-a oprit

Şi pe toţi i-a izbăvit.

SFÂNTUL PREACUVIOS GHERASIM,

CEL DE LA IORDAN

4 MARTIE

Egiptean, de mic a stat

În pustiu şi s-a rugat.

După ce s-a stabilit

În Iordan, a construit,

Lângă râu, o mănăstire.

A credinţei strălucire

L-a făcut preacunoscut

Pustnic în acel ţinut.

În curând se întrunea

Un sinod, al patrulea.

Calcedon a găzduit

Preoţii care-au venit.

Sfântul a participat

Şi a fost influenţat

De eretici, după care,

Ca Eftimie cel Mare,

În pustiu s-a izolat.

El greşeala şi-a-ndreptat

Şi credinţa lui cea mare

Le era ocrotitoare

Celor care-aici veneau

Şi-al său sfat îl ascultau.

Şaptezeci monahi erau

Care traiul îşi duceau

Sfătuiţi de Gherasim.

Din tradiţie, mai ştim

Că a fost de-un leu slujit,

Ce de sfânt a fost găsit

Cu o labă înţepată

De un ghimpe şi umflată.

Îl ruga doar din privire

Să-i aducă lecuire.

Mănăstirea mai avea

Un măgar şi el păştea

Însoţit de leul care

Speria şi hoţi şi fiare.

Într-o zi a adormit

Şi măgaru-a fost găsit

Şi luat de-un negustor

Ce-a trecut prin preajma lor.

S-a întors la mănăstire

Singur şi s-a dat de ştire

Că măgaru-a fost mâncat

Chiar de leul cel ingrat.

Pustnicii l-au pedepsit

Şi de-atunci l-au folosit

Apă din Iordan să care,

Ca măgarul, în spinare.

Un ostaş care-a venit

Să se roage-a dăruit

Banii toţi cât a costat

Un catâr. Eliberat,

Leul timp acum avea

Şi-n pustiu ades mergea.

Negustorul a trecut,

Cu măgarul cel “pierdut”

Şi cămile încărcate,

Iarăşi prin vecinătate.

Leul tare a răcnit

Şi la ei s-a repezit.

Oamenii, când l-au văzut,

Au fugit unde-au putut,

Iar acesta a luat

Frâul, cum era-nvăţat

Şi l-a dus “acasă” iar,

Cu bagaje, pe măgar.

Mai ducea, pe lângă el,

Trei cămile, şi, la fel,

Multe mărfuri îndesate,

De cămile transportate.

Că era nevinovat

Leul, astfel s-a aflat.

El Iordan a fost numit

Şi la lavră a trăit.

Gherasim, cum îl iubea,

Hrana însuşi i-o dădea.

Prin pustiu fiind plecat,

Leul nu a asistat

Când a fost înmormântat

Stareţul la Domn plecat.

Reîntors, nu l-a găsit

Pe stăpân şi-a suferit.

Linişte nu şi-a aflat

Până când i-au arătat

Unde este îngropat.

De aici nu s-a mişcat,

A răcnit şi s-a lovit

De pământ până-a murit.

SFINŢII MUCENICI PAVEL, IULIANA

ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU EI

4 MARTIE

Cunoscutul împărat

Aurelian a dat

O poruncă-mpărătească:

Toată lumea să jertfească

Idolilor. Aşadar,

Devenise foarte clar

Că la cazne îl va pune

Pe acel ce se opune.

Într-o vreme, a trecut

Prin Fenicia şi-a vrut

Personal să le vorbească

Oamenilor, să-i silească.

Pavel, când a auzit

Că-mpăratul a venit

În Ptolemaida, vrând

Pe creştini, în primul rând,

Să-i adune, şi-a chemat

Sora. El şi-a însemnat

Faţa cu al crucii semn.

Însă tânărul cel demn

De soldaţi a fost luat

Şi, legat, întemniţat.

Dimineaţa următoare,

La o mare adunare,

Dus a fost spre judecată.

Spânzurat a fost, să-l scoată,

Dacă-i este credincios,

Însuşi Domnul său, Hristos.

Iuliana a strigat

La-mpărat şi l-a certat,

Pentru ce pe al său frate,

Ce-i nevinovat, îl bate.

Chinuri mari au suportat

Cei doi fraţi, ce s-au rugat

Domnului de ajutor.

Permanent în preajma lor

Se afla un înger care

Să le-aducă alinare.

Frumuseţea minunată

Ce avea viteaza fată

Pe-mpărat l-a copleşit

Şi ca soaţă a dorit

Pe aceasta să şi-o ia,

Fratelui apoi să-i dea

Funcţii mari şi bogăţie,

Ca de partea lui să fie.

Dar cei doi au preferat

Caznele ce li s-au dat,

Multe, înfricoşătoare.

Aruncaţi au fost la fiare,

Însă viaţa nu şi-au dat,

Până când nu i-au tăiat.

Dintre-acei care aveau

Sarcină de-i chinuiau,

Dintre-acei care-au privit,

Mulţi creştini au devenit.

Dacă au recunoscut,

Soartă crudă au avut,

Căci au fost şi ei tăiaţi,

Tot la fel ca cei doi fraţi.

SFÂNTUL CUVIOS IACOB PUSTNICUL

4 MARTIE

Preacuecrnicul bărbat

Cincisprezece ani a stat

Într-o peşteră, postind,

Rugăciuni mereu rostind.

El era fenician

Şi se nevoia avan,

Astfel că a izbutit

Diavolii de-a biruit.

Credincioşii alergau

Şi cu el se sfătuiau,

Cei păgâni îl ascultau

Şi apoi se-ncreştinau.

Diavolul s-a supărat,

A intrat într-un bărbat

Şi apoi l-a sfătuit

Să-l alunge, negreşit,

Din ţinut, pe cuvios.

Iar acel bărbat, zelos,

Pe ai săi i-a adunat

Şi, ca pe un desfrânat

Să-l alunge-au stabilit.

Pentru asta au găsit

O femeie desfrânată,

Vinovat pe sfânt să-l scoată.

Depravata a minţit

Că atunci ar fi venit

Din lăcaşul de fecioare

Şi se teme rău de fiare.

l-a rugat s-o găzduiască,

De acestea s-o ferească,

Doar o noapte. S-a temut

Sfântul Iacob la-nceput

În chilie s-o primească,

Dar, dorind s-o ocrotească,

El femeia a primit

Şi-ntr-un colt s-a odihnit,

Iar aceasta în chilie,

Bună gazdă vrând să fie.

Dar aceasta şi-a jucat

Rolul ce-i fusese dat

Şi deodată a-nceput

Să se vaite. I-a cerut

Sfântului să-i încălzească

Inima. Să depăşească

Boala tinerei, spunea

Rugăciuni, dar îşi ţinea

Mâna liberă în foc,

Să nu fie el deloc

Ispitit. A suportat

Focul şi s-a-mbărbătat,

Chiar de mâna îi ardea.

Cu cealaltă încălzea

Pieptul tinerei femei.

Cruci făcea pe sânul ei.

Tânăra s-a-nspăimântat,

Ce-a făcut, a regretat.

Astfel a mărturisit

Pentru ce ea a venit.

Credincioasă-a devenit

Si, să stea, mult a dorit,

După asta-n mănăstire.

Despre sfânt s-a dat de ştire

Că bolnavi a vindecat

Şi era tot asaltat.

Oameni mulţi la el veneau

Şi-ajutorul îi cereau.

Niciodată nu primea

Plată pentru ce făcea.

La un timp, s-a speriat

Că e prea apreciat

Şi că laudele pot

Să-i anihileze tot

Ce prin rugi a dobândit.

De aceea, s-a gândit

Locul să şi-l părăsească

Apoi altul să-şi găsească,

Depărtat şi neştiut.

Astfel că a petrecut

Într-o stâncă, ce avea

Ca o crăpătură-n ea,

Ani, treizeci şi a mâncat

Buruieni ce s-au aflat

Pe acolo. Apă, bea

Din pârâul ce trecea

Pe aproape, însă nici

Cât a stat ascuns aici

N-a rămas necunoscut.

Vindecări a mai făcut.

Şi o fată posedată

Fu adusă de-al său tată,

Pentru că mereu spunea

Că doar sfântul ar putea

Vindecarea să i-o dea.

Sfântul rugăciuni spunea,

Iar apoi a poruncit

Diavolului de-a ieşit

Din feciaoră şi-a fugit.

Cum părinţii au dorit

Nu cumva să se repete

Suferinţa bietei fete,

Au plecat şi au lăsat

Fata sfântului bărbat,

Vreo trei zile să mai stea,

S-aibă grijă el de ea.

Dar acum s-a întâmplat

Că acesta a cedat

Patimilor necurate,

Ce de diavol i-au fost date.

Fata el a violat,

Apoi s-a înspăimântat.

Ca aceasta să nu zică

Ce-a păţit, cuprins de frică,

S-a grăbit să o omoare,

S-o arunce-n râpa care

Pe aproape se găsea.

Sigur că nu mai putea

Să rămână-n adăpost.

Supărat şi fără rost,

Nu putea să îndrăznească

Înspre cer să mai privească.

Se ruga neîncetat

Pentru-a fi de Domn iertat.

Un călugăr a-ntâlnit.

După ce i-a povestit

Despre tot ce a făcut,

Să-l ajute ar fi vrut,

Însă el n-a acceptat,

Mai departe a plecat.

Vechi mormânt el a găsit,

Gol, şi-acolo-adăpostit,

Zece ani apoi a stat.

Ierburi, numai, a mâncat.

Domnul secetă a dat,

Totu-n jur de s-a uscat.

Rugăciune se făcea,

Însă ploaia nu venea.

Dumnezeu l-a îndrumat

Pe episcop de-a plecat

Spre mormântul-adăpost,

Şi rugat atunci a fost

Sfântul Iacob de a spune,

Pentru ploaie, rugăciune.

Când poporul ce-a venit

Cu episcopu-a vorbit,

Sfântul nu a îndrăznit

Să se-arate ci, pitit

În mormânt, el s-a rugat,

Niciun semn măcar n-a dat.

Iarăşi posturi s-au ţinut,

Rugăciuni iar s-au făcut,

Dar pământul tot uscat

A rămas. Din nou s-a dat

Bunului episcop semn

Că bătrânul este demn,

De-ai scăpa de uscăciune,

Prin înaltă rugăciune

.Iar, poporul a plecat

La mormânt şi l-a rugat

Pe bătrân, la rândul lui,

Să se roage Domnului.

Când acesta s-a rugat,

Ploaie mare s-a vărsat,

Arşiţa s-a terminat.

Oamenii s-au speriat,

Căci cu toţii au văzut

Ce minune s-a făcut.

Doar puţin a mai trăit

Sfântul şi al său sfârşit

Plâns a fost de mult popor.

Din recunoştinţa lor,

Foarte-aproape de mormânt,

Un lăcaş frumos şi sfânt

Oamenii au înălţat,

Iar în el au aşezat,

Bine vrând a fi păstrate,

Moaştele mult respectate.

SFÂNTUL CUVIOS MUCENIC CONON,

CEL DIN ISAURIA

5 MART

Când apostolii trăiau

Şi creştinii se-nmulţeau,

La credinţă a trecut

Şi Conon, care-a avut

O soţie tot la fel

De cinstită ca şi el.

Amândoi au stabilit

Şi botezul au primit,

Viaţa lor urmând să fie,

De atunci, în curăţie.

Sfântul propovăduia

Nu doar unde locuia,

Dar şi-n satele vecine,

Arătând că nu e bine

Oamenii să se închine

Idolilor. Se cuvine

Pe Iisus ei să-L slăvească,

Mântuire să primească.

După ce a dobândit

Darul cel nepreţuit

Ca minuni să-nfăptuiască,

Se-adunase să jertfească

Într-o zi mai mult popor

De un idol iubitor,

Într-o peşteră. Aflând,

Ca un om din cei de rând,

Printre ei s-a strecurat

Sfântul, care s-a rugat

Lui Iisus şi l-a făcut

Singur de-a recunoscut

Idolul cel adorat

Că el nu-i adevărat

Dumnezeu. Cei credincioşi

În acesta, furioşi,

C-au fost astfel păcăliţi,

Au cerut botez, smeriţi.

Domnului s-au închinat,

Sfântului cerându-i sfat.

Împăratul a trimis

Pe un dregător, decis

Toţi creştinii să adune,

Caznelor dorind a-i pune.

Printre ei s-a numărat

Şi Conon, ce-a suportat

Schingiuiri, cu demnitate.

Suferinţele-ndurate

De acesta i-a-nrăit

Pe localnici. S-au unit,

Împreună-au alergat,

Supăraţi, de l-au salvat

Şi, în supărarea lor,

Ar fi vrut, pe dregător,

Tot în chinuri, să-l omoare.

Dar, primind o informare,

Dregătorul a fugit

Şi-napoi n-a mai venit.

Sfântului i s-au pansat

Rănile şi respectat

De localnici, preţuit,

Încă doi ani a trăit.

SFÂNTUL MUCENIC CONON GRĂDINARUL 5 MARTIE

Decius a-mpărăţit

Când acesta a trăit.

S-a născut în Nazaret

Şi-a făcut încet, încet,

O grădină de legume,

Pentru hrană şi anume

Că era neînvăţat.

Ca un om nevinovat,

Viaţă simplă el trăia

Şi-n Iisus Hristos credea.

Ighemonul Puplius

Cu soldaţii l-a adus

Pe Conon, vrând să-l silească

Idolilor să jertfească.

Dar acesta nu a vrut,

Dimpotrivă, a-nceput

El, pe ighemon, să-l certe.

Şi, cum nu putea să-l ierte

Pentru toate câte-a spus,

Ighemonul a dispus

Ca piroane-n tălpi să-i bată,

Pe picioare să nu poată

Sta, apoi l-au alergat

Până duhul şi l-a dat.

SFÂNTUL CUVIOS ISIHIE, PUSTNICUL

5 MARTIE

Cuviosul Isihie

Chiar de mic a vrut să fie

Vas al Domnului Iisus.

De aceea el s-a dus

În pustie, să găsească

Locul unde să trăiască.

S-a urcat pe-un munte-anume

Ce Maionic are nume.

Diavolii s-au speriat

De cucernicul bărbat

Şi-n doi oameni au intrat,

Care l-au întâmpinat

Şi I-au spus lui Isihie

Că sunt fiare în pustie,

Ce-s de oameni mâncătoare,

Şi tâlhari ca nişte fiare,

Care-l vor ucide-ndată.

Multe zile n-o să poată

El pe munte să trăiască,

Bine-ar fi să se oprească,

Să se-ntoarcă înapoi,

Să încerce locuri noi.

Sfântul însă a ghicit

Cine astfel i-a vorbit

Şi-a răspuns cu demnitate

Că păcatele lui, toate,

L-au adus în grava stare

Să se bucure că moare.

Aşadar, nu s-a oprit,

Ci pe munte s-a suit.

O chilie şi-a săpat

Şi apoi s-a apucat

Ca pământul să-l lucreze,

Astfel să-şi înfiinţeze

O grădină, ce-i dădea

Hrana care îi lipsea.

Păsări multe-au invadat

Şi grădina i-au prădat.

Isihie, supărat,

Domnului s-a tot rugat,

De acum să nu-l mai prade

De semniţe şi de roade.

Păsările ce veneau

Pe cultura lui cădeau

Şi pe jos se tăvăleau,

Să mai zboare, nu puteau.

Sfântul s-a înduioşat

Şi la păsări sa strigat

De acolo să dispară,

Dar să nu mai vină iară.

Păsările ce zăceau

Către cer se înălţau.

Ele nu l-au supărat

Cât pe munte a mai stat.

Într-o vale a găsit

Sfântul apă şi-a clădit

O biserică, nu mare,

Dar destul de-ncăpătoare

Pentru el şi fraţii lui,

Să-I slujească Domnului.

Au ales ca nume, ei,

Pe al sfântului Andrei.

După asta s-a rugat

O fecioară de-a salvat

De un duh ce-o chinuia.

Într-o zi, un om voia

Boul care a căzut

Pentru că n-a mai putut

Să mai care grea povară,

Să-l ridice. Sfântul iară

O minune a făcut.

Boul astfel a putut

Să alerge sprintenel,

Carul greu ducând cu el.

Sfântul s-a învrednicit

Şi cu îngeri-a vorbit.

Astfel că a fost vestit,

Când sfârşitul i-a sosit,

Cu o lună înainte.

El s-a pregătit, cuminte,

Chiar cu mare bucurie,

Lângă Domn dorind să fie.

Ucenicii şi-a chemat,

Sfaturi multe de le-a dat.

Dumnezeu a luminat

Locul unde s-a aflat

Când acesta a murit.

Loc de veci el a primit

În biserică şi-a stat

Până când a fost mutat

În Amasia, intact.

Pe atunci, Teofilact

Ca episcop se găsea

Şi pe sfânt îl preţuia.

Mai târziu s-a construit,

După cum a proorocit

Însuşi el, o mănăstire

De fecioare-n amintire.

SFĂNTUL MUCENIC EVLOGHIE PALESTINIANUL

5 MARTIE

Din părinţi păgâni crescut,

El avere a avut.

Când părinţii au murit,

Bunurile şi-ampărţit,

Apoi singur a plecat

Şi prin ţară a umblat.

Oameni mulţi el a adus

La credinţa în Iisus.

Când a fost la domn pârăt,

S-a păurtat cu el urât.

Să se-nchine, i-a cerut,

Idolilor. Cum n-a vrut,

Domnul ţării, supărat,

Grele cazne lui i-a dat.

Pentru că n-a acceptat,

Capul său a fost tăiat.

SFÂNTUL PREACUVIOS MARCU ASCETUL,

FĂCĂTORUL DE MINUNI

5 MARTIE

Sfântul Marcu-a studiat

Foarte mult şi ne-a lăsat

Şi lucrări ce el a scris.

Sihăstria i-a permis

Mult să crească în virtute

Şi minuni nemaivăzute

Reuşea să-nfăptuiască.

Ajunsese să vorbească

Şi cu fiarele. Odată,

O hienă-ndurerată

Puiulm orb şi l-a adus

Şi în faţă i l-a pus.

După cum ea l-a privit,

Umilită-a reşşit

Pe acesta să-l convingă

Boala puiului să-nvingă.

După ce l-a vindecat,

Mama s-a înapoiat,

De berbec, o mare blană

Să-i aducă. Dar dojană

De la sfânt ea a primit,

Apoi a făgăduit

Pe la stânele sărace

Oile să nu atace.

Preotul a povestit

Că era împărtăşit

De un înger, ce venea

Şi doar mâna-i se vedea.

Patruzeci de ani avea

Când el în pustiu mergea

Şi-ncă alţi şaizeci a stat

El de lume-ndepărtat.

SFÂNTUL NOU MUCENIC IOAN

5 MARTIE

Prin o mie şapte sute

Şi şaizeci erau făcute

Presiuni de musulmani

Cu ameninţări şi bani,

Şi oricum se mai putea,

La credinţa lor să dea

Cât mai mulţi creştini, sperând

Desfătări să aibă când

Vor muri. Copil fiind,

Influenţe mari primind,

Zi de zi, încetişor,

Sfântu-a devenit de-al lor.

Însă el şi-a revenit

După ce a împlinit

Şaisprezece ani. Cu mare

Pocăinţă, ca urmare,

El a pe Athos a plecat

Şi trei ani acolo-a stat,

Dar, deşi s-a pocăit,

El era nemulţumit.

Astfel, binecuvântat

De duhovnic, a plecat

LaConstantinopol, unde

Mai uşor puteai pătrunde

Îmbrăcat ca musulman

Şi a mers direct, taman

La biserica ce-avea

Hramul Sfânta Sofia

Şi fusese transformată

În moscheie. Deîndată

Semnul Crucii a făcut

Şi să spună-a început

Cum căzuse-n rătăcire

Şi cum şi-a venit în fire,

Cum, pentru această vină

El doreşte sa devină

Încă şi mai credincios

Domnului Iisus Hristos.

Turcii au ănnebunit

Şi să să strige s-au pornit,

Iute să se răzgândească,

Ori cu moartea să plătească.

După ce a fost târât

În afară, omorât

De păgâni el a sfârşit,

Fără să fi împlinit

Douăzeci de ani, tăiat,

Dar cu sufletu-mpăcat.

Tags: Eudochia, Ghermano