Când pierzi o persoană iubită nu înseamnă că ea nu mai există. Că nu mai e cu tine. Doar că o percepi în alt fel. S-a întors brusc, s-a smuls din braţele tale, din mâinile tale a alunecat, s-a prelins, s-a făcut pentru ochi comuni, nevăzută. Doar ochii iubirii o mai pot distinge. Doar tu îi mai poţi respira parfumul rămas în aerul casei. Doar tu îi mai simţi fluturarea mâinii pe obraz, ca o aripă uşoară de fluture. O adiere pe care ai dori s-o reţii cât mai mult, dar care se pierde şi ea cu încetul. Cum să reţii plămada aceasta de inefabil, cântărind doar câteva grame? Cum să convingi inima să bată din nou pentru tine? Nu poţi crede că totul e zadarnic, deşi ai făcut eforturi supraomeneşti să împiedici implacabilul.
 Ea şi-a urmat tăcută drumul prescris. Nici o putere omenească n-a putut-o întoarce. Un drum invizibil, fireşte, paralel cu al tău, dar îndreptându-se spre aceeaşi ţintă. Deşi ţinta e una, cărările-s altele.
 De atunci ţi se pare că timpul s-a oprit brusc, că nisipul refuză să mai alunece, că lucrurile au încremenit într-o tăcere ostilă. Aerul a devenit şi el neprietenos, casa străină. Îi cauţi preajma dar nu dai decât de golul dureros care ţi se aşează – nod – în gât şi pe inimă.
 Şi cu toate acestea, timpul curge egal, el îşi vede de treaba lui, ca şi până acum. Doar tu eşti schimbat, trecut prin foc, precum aurul. Niciodată nu vei mai fi la fel.
 Să opreşti timpul ori să-l dai îndărăt, ce cutezanţă! Să-l comprimi şi să-l ascunzi la sân, altă nesăbuinţă. Fiindcă el va sparge toate lăcatele sub care a fost încuiat şi va continua să curgă. Aşa cum nu poţi  opri apa să se prelingă, după ce a scăpat din zăgazuri. Aşa cum nu poţi opri aerul să pătrundă prin orice crăpătură. Aşa cum nu poţi împiedica sângele să alerge-n artere şi vene.
Poţi alerga după timp nebuneşte, să-l ajungi din urmă, dar nu poţi să i te pui stavilă, nu-i poţi împiedica scurgerea.
 Dumnezeu are socotelile Sale de taină. Când cheamă la el o fiinţă, chemarea e implacabilă. Drumul e fixat încă din naştere. Numai noi avem iluzia că putem schimba ceva. Nu noi hotărâm zborul. Zborul e legat de aţă. De aţa fiecăruia.
 Simţi uneori că pădurea respiră în preajmă? Simţi cum se tânguie arborii, vezi cum se posomorăşte cerul, soarele se întunecă, norii se bulucesc, frunzele nu se pot opri din vârtejul nebun. Cine le mână? Priveşti buimac în jur, parcă nu mai recunoşti nimic. Lucruri defuncte. Unde e sufletul lucrurilor simţit până acum? S-a înălţat şi el undeva şi nu-l poţi ajunge? Şi-a părăsit matricea o dată cu plecarea fiinţei iubite?
 Nimeni nu e de neînlocuit în afară de persoana iubită. Ea refuză substituirea, rămânând splendidă în unicitatea ei.
 Ai fost încercat peste măsură, suferind o pierdere de nesuportat. Peste orice închipuire. Aşteaptă. Oferă-ţi un răgaz. Toate de vor aşterne din nou, firesc, peste golul care acum e insuportabil. Apele vor intra în matca lor ştiută.
 Primii paşi vor fi grei. Va trebui să descifrezi milimetru cu milimetru taina mersului. Să nu-ţi pierzi cumpătul însă.
 Dar tu eşti deja obosit de viaţă, de tot ce se întâmplă. Oboseala e singura stare certă pe care poţi să te bizui. S-a instalat perfid chiar şi peste gânduri.
 Alung-o. Trezeşte-te. Răcoreşte-ţi irişii, obrazul împalidat, torsul,  braţele, întreg trupul.
 Îţi vei relua în curând călătoria întreruptă intempestiv de evenimentele care te-au răscolit, te-au bulversat, te-au făcut alt om. 
 Timpul nu stă pe loc, n-ai decât o şansă:  ajunge-l  din urmă! Grăbeşte pasul. Ieşi în  lumină. Pune-ţi mâna streaşină la ochi şi priveşte zenitul. Dincolo de el, ceva te aşteaptă. Nu ştii ce, încă. Deşi acum preferi să fii lăsat singur, să stai lungit, cu ochii ţintă-n tavan,  cu pioneze în gânduri, cu ace în inimă, ori  privind pe geamul unde nu se arată nimeni.  Tresari des. Încă ţi se pare că persoana scumpă e aici, în spatele uşii, pe scaun, pe pat, pe după perdea, la fereastră, ori în fotoliu, lângă focul din şemineu, cu o carte în mână. Reiei o frântură din conversaţia, nu demult întreruptă.
 Şirul gândurilor te poartă înapoi, aliniindu-se, ca un pluton la comandă, ori în devălmăşie firească, buluc, aşa cum răsar. Eşti coerent, eşti logic, capeţi puteri pe care nu ştiai că le ai.
 Mai rămâi. E timp îndestul, şlefuieşte-ţi bine elitrele.
 Zborul nu va mai fi la fel, niciodată. Va fi unul stingher, o vreme, două vremi… Aţa e scurtă şi parcă mai subţiată, Va rezista? Zborul însoţit s-a frânt brusc precum aripa de ceară a lui Icarus.
 Poate îţi va trebui alt aliaj pentru aripi. Caută, scormoneşte, inventează, experimentează. Viaţa e o continuă căutare de sens. L-am avut, l-am pierdut, nu l-am avut niciodată?
 Cine ştie?
 Deşi acum, sensul pare pierdut definitiv, zarea înnegurată.
 Va fi din nou lumină. O lumină trecută prin întuneric. O lumină încercată şi încercănată. O lumină plânsă din inimă. Dar, o nouă lumină.
 Ia-te după ea când se va ivi. S-ar putea să găseşti calea. Potriveşte-ţi paşii. E multişor de mers. Respiră, respiră, aşa, ia-ţi aer suficient. Viaţa e o aventură continuă, o femeie uşuratică, se dăruie oricui şi nu câştigă mai nimic din această afacere.
 Prăpăstii adânci, munţi insurmontabili, oceane învolburate, întinse privirilor tale, ţărmuri stâncoase. Şi de undeva, chemându-te ademenitor, cântecul sirenei.
 Drege-ţi pânza corăbiei sfâşiată acum de furtuna din zori. Înalţă catargul la loc şi pregăteşte-te pentru o croazieră. Vei afla un pământ nou de cucerit, munţi de escaladat, văi şi luminişuri de străbătut cu piciorul.
 Dar încă te afli la mal  ezitând, cu privirea în zare.
 Când vei fi pregătit, nu pregeta. Porneşte ca să ai de unde te întoarce.
 Vânt bun din pupa!
Scrisă Azi pentru tine.

Am ridicat mâinile către cer aşa cum de câtva timp simţeam nevoia să o fac, şi, ca prin minune, mâna dreaptă care părea să nu mai facă parte din corpul meu a început să se lungească fantastic de repede, până a atins Cerul. Prin vârfurile degetelor mi-a pătruns ceva puternic, ca nişte fulgere, după care, mâna a început să coboare mişcându-se asemenea unei pendule, lăsând în urmă o linie ondulată, având Cerul ca punct de plecare.

Înainte de a-mi ajunge mâna lângă corp, am deschis ochii. Emoţia îmi tăiase respiraţia. Am stat nemişcată un timp, neavând puterea sau curajul de a mă ridica. Într-un târziu m-am dus la fiică-mea şi cu glasul tremurând, abia i-am şoptit:

_ Cred că am căpătat o putere în mâna dreaptă, “un dar de la Dumnezeu”, însă nu ştiu anume ce!…

La puţin timp după aceea, am trăit miracolul cu “Casa din Cer”. Din nou am dorit să-mi notez cele văzute şi auzite. Motivul? Ca de obicei, pentru a nu uita. Mă obseda ideea “că trebuie să scriu, ca să nu uit”.

M-am aşezat pe pat şi, rezemată de spătar, cu caietul pe genunchii îndoiţi, am verificat pixul să văd dacă funcţionează, făcând pe hârtie acea linie ondulată, pe care, din obişnuinţă o facem. Am tresărit. În faţa ochilor aveam linia al cărei punct de plecare era Cerul. După puterea minţii mele atât am înţeles pentru moment. Mi-am văzut de treabă scriind cele văzute şi auzite în “Casa din Cer”.

Apoi au urmat alte revelaţii pe care a trebuit să le scriu, aşezând totul într-un dosar, fără un scop anume. Pe coperta dosarului am scris, pur şi simplu, fără o gândire în prealabil: “Clipa de Lumină”. Adesea, în timp ce scriam îmi apărea în gând Laura – fosta colegă de facultate şi totodată cea mai bună prietenă a fiicei mele. Uneori parcă era lângă mine.

La un moment dat, mi-a încolţit idea: de a spune şi altora despre minunile, cu care îmi mângâia Dumnezeu sufletul. Aveam totuşi o reţinere, întrebându-mă dacă îmi este permis.

Ideea înfiripată a devenit obsesie şi tam-nisam, am hotărât să-mi găsesc un sponsor pentru publicarea cărţii cu titlul “Clipa de Lumină”. (Şi iarăşi o simţeam pe Laura alături de mine). Am scris repede un motto la care cuvintele au venit, pur şi simplu, eu trebuind doar să le notez.

Nu aveam habar cum este cu publicarea unei cărţi şi nici ce va să însemne un sponsor. Însă, în acele momente nu conta.

Editura Miracol mi s-a părut cea mai potrivită ca denumire, pentru cele scrise de mine. Am dat telefon şi am întrebat cât costă publicarea unei cărţi. Pe lângă răspunsul referitor la un calcul estimativ, am primit de la doamna Vlase şi următoarea informaţie:

_ Indiferent la ce editură duceţi cartea, trebuie să aveţi o copie a manuscrisului. Nouă nu ni s-a întâmplat, dar am auzit că se mai pot şi pierde şi ar fi păcat!

Informaţia deşi părea una obişnuită, a avut mare importanţă pentru cartea mea.

La foarte scurt timp, Laura şi-a anunţat vizita la noi, spunând că va rămâne şi peste noapte. Printre diversele discuţii, am zis şi eu la repezeală:

_ Caut un sponsor pentru o carte!

_ A cui? a întrebat curioasă, Laura.

_ A mea.

_ Aţi scris o carte?

_ Da.

_ Şi ce sumă vă trebuie?

După aflarea sumei, subiectul nu a mai părut interesant.

Când a rămas numai cu mine, Laura m-a întrebat ce conţine cartea. Fără să-i răspund, i-am adus motto-ul. L-a citit pe muteşte, după care mi l-a întins. Tot pe muteşte l-am luat şi eu şi l-am pus la locul lui.

_ Eu voi finanţa cartea – mi-a spus ea în dimineaţa zilei următoare.

_ Cum ţi-a venit ideea? am întrebat-o, cu toate că vestea nu prea m-a surprins.

_ În timp ce-mi spuneam rugăciunea de dimineaţă, m-a fulgerat gândul că am suma necesară. Astfel, am înţeles că eu trebuie să ies cu banii.

Nu am putut să merg a doua zi la editură, deoarece nu aveam copia manuscrisului. Astfel, a trecut o perioadă plină de evenimente, datorită cărora, uneori, mă bătea gândul să renunţ. Între timp, am fost în pelerinaj la mânăstirile din nordul Moldovei. Unele revelaţii pe care le-am trăit acolo, aveau legătură cu cele deja scrise. Fiind copleşită de minunile Dumnezeieşti pe care le trăisem, am dorit de asemenea să le scriu pentru a nu le uita. Punându-le lângă celelalte, am înţeles motivul pentru care nu publicasem cartea: fusese incompletă.

Trecuse un an de când îmi spusese Laura că va finanţa cartea, timp în care, nu mai purtasem nici o discuţie în acest sens. Gândul publicării devenind cât se poate de persistent, în urma unui vis am înţeles ce trebuie să fac. Fără să spun cuiva, mi-am luat “Clipa de Lumină” şi am mers la editura Miracol, unde am primit acordul ca sigla să fie pusă pe materialul meu, însă şansa de publicare pentru anul în curs era zero, bugetul fiind planificat deja.

_ Să vedem ce-o fi la anul!

_ Cât mă costă, în cazul în care voi găsi un sponsor? am întrebat.

Preţul, estimativ bineînţeles, era mai mare decât cel cu un an în urmă. Erau mai multe pagini, dar de vină era şi dolarul care urcase. Am spus hotărâtă şi liniştită:

_ Manuscrisul rămâne aici pentru publicare!

_ Dacă este aşa, pornim imediat la tipărirea cărţii –mi-a răspuns d-na Vlase.

Ajungând acasă, i-am telefonat Laurei şi am întrebat-o dacă mai este de acord.

_ Mergem înainte! a zis ea. Foarte bine că nu aţi amânat pentru anul următor!

_ Acum, preţul a crescut – i-am zis.

_ Mergem înainte! a repetat ea.

_ Şi cum îţi vei recupera banii?

_ Din vânzarea cărţii.

_ O să dureze, după câte am aflat!

_ N-are importanţă!

Astfel, Laura a devenit sponsorul cărţii “Clipa de Lumină”, fără să ştie conţinutul, fără să ştie că făcea parte dintre personaje.

Nimeni din familie nu ştia că am cartea la editură. Era minunea mea, era dorul meu tainic care mă ardea şi mă înălţa. Nu discutam cu nimeni, nici chiar celor de la editură nu le puneam multe întrebări. Mă lăsasem numai în mâna Domnului, deoarece, în timp ce materialul intrase pe flux, primeam informaţiile necesare, referitoare la ce anume va urma. Îmi erau transmise fie prin gânduri care mă fulgerau, pur şi simplu, fie prin vise. Unele informaţii erau foarte precise, cum, de exemplu, a fost visul în care am auzit o voce spunându-mi clar şi tare: “Mâine la ora zece, vei primi telefon!”. Şi aşa a fost: la ora zece am primit telefon de la editură.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cartea a apărut şi se găseşte în librării, editura ocupându-se de distribuţie. Însă, mai aud şi acum prin telefon vocea domnului Alexandru Ciobanu directorul editurii Miracol:

_ Această carte cred că ar trebui dăruită!

Bucuria sufletească pe care mi-a adus-o publicarea cărţii “Clipa de Lumină”, nu are grad de comparaţie. Ajunsesem în Piaţa Universităţii, unde adesea îmi place să mă opresc şi să privesc sau să meditez, şi, ţinând strâns la piept cele câteva cărţi pe care abia le luasem de la editură, în timp ce ochii înlăcrimaţi mi s-au contopit cu Cerul, am strigat în gând, cât am putut de tare: “Am scris o carte, Doamne! Mi-ai îndeplinit dorinţa de a lăsa ceva important în urma mea, pentru a nu trece fără rost prin viaţă! Îţi mulţumesc, Doamne!

Mi-am dorit apoi, (şi ce tare mă ardea această dorinţă!), să fie cartea făcută cunoscută în biserica de pe str. Valea Lungă din Bucureşti şi în cele două biserici din Găeşti, – oraşul din care plecasem cu câţiva ani în urmă. Şi minunea s-a petrecut: în Găeşti, chiar dacă nu am fost de faţă, iniţiativa le-a aparţinut bunilor mei prieteni, “doamna şi domnul Ancuţa”, iar în Bucureşti, iniţiativa i-a aparţinut “preotului Gabriel”, – un om minunat, pe care abia îl cunoscusem.

*

Laura, care lucra într-o unitate de prestigiu unde obţinea câştiguri pe măsura pregătirii profesionale, a renunţat de câtva timp, la viaţa destul de îmbelşugată şi dăruind totul, a îmbrăcat haina monahală. Acum se numeşte Maica Filofteia şi este Stareţa Mânăstirii de Maici de la Obârşia-Tur, din apropierea Blajului. Din când în când ne vedem, însă comunicarea există şi în alt fel.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin bunăvoinţa Maicii Filofteia, am scris şi publicat cartea “Clipa de Lumină”.

Îţi mulţumesc, Doamne!